vineri, 26 noiembrie 2010

dl Băsescu "s-a greşit"...

Preşedinte-jucător, şarlatan-comentator
de Cristian Tudor POPESCU | ieri, 23:11

"S-a greşit". Aceasta era formula rituală în şedinţa de partid când un mare ştab comunist făcea una prea de tot groasă, care nu mai putea fi muşamalizată. Nimeni din sală nu întreba cine a greşit, unde, când, cum, de ce, căci risca să i se demonstreze pe loc că el e cel care a greşit şi să tragă consecinţele. T. Băsescu e şi mai tare. El zice: "Românii sunt păcăliţi, înşelaţi" în chiar clipa în care el, Băsescu, înşală încă o dată populaţia. Este singurul şarlatan politic pe care îl cunosc capabil să şi comenteze în timp ce operează.
    Taman când şeful FMI anunţă că România e pe buza falimentului, dl. preşedinte ne spune că nu muncim bine, de aia nu trăim bine. În cei şase ani de când fecundează România cu gândirea sa, dl. Băsescu n-a pomenit o dată verbul a munci. În 2004, ca "Să trăiţi bine!" era destul să-l votăm pe el şi toată lumea urma să capete câte o halcă din hoiturile pesediştilor traşi în ţeapă, în frunte cu grăsunul Adrian Năstase. Dacă şi cum munceau românii nu îl preocupa pe dl. preşedinte şi nici pe numiţii români. Care l-au aplaudat pe dl. Băsescu nu că a condamnat nemunca, ci comunismul, o societate în care nu erau plătiţi pe măsura muncii, convinşi că în capitalism vor fi plătiţi fără să mai muncească ceva, deoarece urăsc comunismul. Dl. preşedinte nu i-a contrazis până acum, când a constatat că trăim din speculă.
    În alegerile de anul trecut pe vremea asta, l-a auzit cineva spunând pe dl. Băsescu că pentru a-ţi lua salariul şi pensia e nevoie de muncă? A zis ceva de "fetele rujate, cu ochii bulbucaţi" care plâng după banii nemunciţi? Nicidecum, atunci candidatul Băsescu asigura lumea că dacă rămâne guvernul Boc la putere e garantată plata salariilor şi pensiilor, altfel e pericol. Votaţi şi încasaţi. Şi o să fie rost şi de ceva carne ieftină de mogul.
   Iar acum, când România e un vas eşuat între colţii crizei, căpitanul Băsescu îşi anunţă echipajul, cu acelaşi rânjet cu care le spunea "Iarna nu-i ca vara" celor aflaţi pe punctul de a muri îngheţaţi, că trebuie să frece mai bine puntea. Că de vină pentru apa care intră în sala motoarelor s-a descoperit că nu sunt cei din cabina de comandă, nu e cârmaciul, ci fochiştii, matrozii, bucătarul, musul, care nu muncesc bine.
   Cine a împrumutat bani cu lopata de la FMI şi i-a folosit ca să plătească pensiile şi salariile? Românii? Nu, românii doar i-au luat, şi tot ei, şi copiii lor, îi vor da înapoi.
Românii - păcăliţi, înşelaţi? Da, dar cu largul lor consimţământ.

Vali Sterian - Exerciţiu

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

de ce să faci binele? Liiceanu răspunde

Fragmentul redat aici este preluat dintr-o emisiune recentă, din care s-au preluat fragmente în presa de azi.

Reporter Mix TV Braşov:  De ce e bine să faci binele?
Gabriel Liiceanu: Din trei motive:
1. Pentru că este rentabil. Ţi se întoarce ceea ce ai dat: dai bani răului, ţi se întoarce răul; dai cuiva o palmă, rişti să primeşti o palmă; binele e rentabil pentru că există şanse să se întoarcă asupra ta ca bine; oamenii răi nu sunt numai răi, sunt şi proşti, pentru că nu îşi dau seama că făcând rău, primesc rău.
2. Toţi oamenii care au făcut bine de-a lungul vieţii lor au simţit o stare de bine. Există o etapă mai înaltă: faci binele, n-aştepţi nici o răsplată. E un proverb arab care spune: când ţi se face bine, nu uita niciodată că ţi s-a făcut; când îl faci, uită imediat că l-ai făcut. Ei bine, când faci bine şi uiţi că l-ai făcut şi nu aştepţi nici o răsplată, rămâi cu starea de bine pe care ţi-o provoacă asta.
3. Poţi face binele pentru că asta e starea de graţie în care poate intra o viaţă; e fericirea, e sensul unei vieţi.
Mircea Vintilă - Miruna

luni, 15 noiembrie 2010

dacă aş muri, dacă aş fi murit...

Văzând progresele ştiinţei şi tehnologiei din ultimii ani şi comparându-le cu condiţiile de viaţă de acum 20, 40, 60 de ani, mă întreb: dacă aş muri acum, în următorii câţiva ani vor apărea, oare, invenţii şi facilităţi suficient de importante încât să regret că le-am ratat, murind aşa devreme? De exemplu, dacă aş fi murit acum 20 de ani, aş fi ratat câteva evoluţii tehnice inimaginabile pe vremea aceea: computerul, internetul, telefoane mobile care, pe lângă vorbit, pot face capturi foto şi video de calitate cel puţin acceptabilă, nenumărate canale de televiziune, mp3-playere de dimensiunea unui deget, care înlocuiesc casetofoane sau magnetofoane imense şi greu de manipulat.
   Aceeaşi întrebare este valabilă şi pentru evenimente social-politice, religioase, globale etc. care s-ar putea petrece în viitorul apropiat şi care ar fi interesant de trăit. De exemplu, eu mă consider norocos că am trăit momentul decembrie 1989 la o vârstă suficient de coaptă încât să înţeleg schimbările majore produse atunci. Alţii, mai puţin norocoşi din punctul ăsta de vedere, fie erau mult prea tineri atunci, fie au murit ceva mai devreme de acel moment.
PS   Dacă totuşi e vorba de evenimente de genul celor profeţite de unii ca Vanga, Nostradamus etc., şi anume războaie distrugătoare, pustiirea Europei, cancer de piele pentru majoritatea oamenilor, şi altele asemenea, aş zice că mai degrabă m-aş lipsi de şansa de a fi martor la ele! :)
Jethro Tull-The Whistler

sâmbătă, 6 noiembrie 2010

nostalgie comunistă (?!?)

Îmi propun să enumăr aici câteva aspecte familiare mai tuturor în perioada de dinainte de 1989. Lista rămâne deschisă şi orice sugestie va fi binevenită!
 Totuşi voi sări peste arhi-obişnuitele cozi la alimente şi nu numai, peste programul TV plin de reportaje despre realizări economice mirobolante, cu depăşiri ale planului cincinal, cu dedicaţii şi mulţumiri din inimă pentru tovarăşu', peste paradele festiviste organizate anual cu ocazia vizitelor aceluiaşi tovarăş în mai fiecare judeţ, peste altele asemenea. Mă voi opri mai ales peste lucrurile mai mărunte dar nu mai puţin prezente în viaţa de zi cu zi a acelor vremuri.
- toţi elevii din clasele 1-12 erau obligaţi să poarte uniforme de un singur tip, cu număr matricol pe piept sau pe mâneca hainei;
- calendarele anuale cu file care se rupeau zilnic şi conţineau pe verso diverse texte pe diverse teme, inclusiv glume, ştiaţi că-uri, semnalarea unor aniversări/comemorări în anumite zile etc.
- munca aşa-zis patriotică/voluntară, în fapt însă obligatorie, în special în week-end-uri, atât pentru elevi, cât şi pentru oamenii muncii;
- radio Europa Liberă, ascultat mai ales la ora 10 seara, când emisiunile erau dedicate României;
- guma de mestecat Gumela, ieftină şi foarte proastă;
- sucurile Brifcor, de proastă calitate, şi Cico, cu adevărat bune (comparabile cu Fanta de portocale de azi, însă parcă mai bune);
- berea cea mai apreciată era cea de Azuga sau Bucegi; în rest bere fără nume, cea la sticlă acceptabilă, cea la halbă adesea tulbure şi acră;
- ascultarea topurilor muzicale Billboard la radio Europa Liberă şi Vocea Americii;
- conservele de sardine în ulei nelipsite în magazinele de carne, în loc de carne;
- covrigii de 1 leu şi biscuiţii tip Eugenia de 35 de bani;
- muzica pe discuri/plăci ascultată la pick-up, ulterior benzi audio pentru magnetofoane Kashtan şi Tesla, apoi revoluţionarele casete audio ascultate pe casetofoane Sanyo, Philips, nemţeşti, ruseşti etc.
- dificultatea de a achiziţiona blugi originali (!) şi haine de blană tip Alain Delon;
- popularitatea muzicii folk (Alifantis, Vintilă, Baniciu, Bustuchină, Hruşcă...) şi a muzicii uşoare (Angela Similea, Dida Drăgan, Mirabela Dauer, Cornel Constantiniu, Marina Voica, Corina Chiriac etc.);
- cartele pentru zahăr, ulei, ulterior pâine...;
- pe străzi circulau doar Dacii, ca maşini personale, alături de autobuze adesea arhipline, cu oameni pe scări, atârnaţi de bare, apoi tractoare ce făceau un zgomot infernal;
- desene animate cu ciocănitoarea Woody, Lolek şi Bolek, Mihaela, Popeye, clasicele personaje Disney;
- Mărgelatu, Piedone, Zorro (Delon), Sergiu Nicolaescu;
- telejurnalul zilnic, teleenciclopedia de sâmbătă, telecinemateca de marţi/miercuri, sfertul de oră săptămânal de şah cu Elisabeta Polihroniade;
- buletinul hidrologic zilnic de la 11.50 la radio;

Jethro Tull - Elegy


luni, 1 noiembrie 2010

despre mobilarea spiritului

În 1999, Andrei Pleşu, în acel timp ministru de externe al României, a primit premiul Grupului penrtu Dialog Social pe acel an. La festivitatea de premiere, prietenul său, filosoful Gabriel Liiceanu, a rostit câteva cuvinte de apreciere. "Un seducător de talia lui Andrei Pleşu, spunea Liiceanu, când e pus în postura de ministru de externe, poate face minuni, cucerind pentru cauza ţării sale inimile puternicilor acestei lumi."     Ulterior, în cartea sa "Declaraţie de iubire", Gabriel Liiceanu a simţit nevoia să completeze scurta caracterizare a bunului său prieten. Pasajul care mi s-a părut cel mai interesant şi demn de reţinut este acesta:
   Aş fi vrut să spun că pentru prima oară în ţara mea m-am simţit reprezentat de unul mai bun ca mine. Vreme de 50 de ani fusesem reprezentat, ca român, în interiorul şi în afara ţării, de criminali calificaţi ai istoriei, de uzurpatori, de derbedei, de agramaţi, de lingăi, de securişti şi lichele, de tipi slinoşi, de mitocani şi slugi. Destinul meu şi imaginea noastră în ochii altora fuseseră construite de asemenea oameni. Cu asemenea oameni se făcuse istoria României. Şi această istorie o trăgeam oriunde după mine, ca pe o umbră slută care nu-mi reproducea conturul, porţie zilnică de umilinţă ce-mi fusese hărăzită, capital ireductibil de suferinţă şi blestem. Grozăvia de a fi român, de a te război oriunde în lume cu acest handicap de pornire, câţi înaintea mea nu o resimţiseră, dar cu cât mai puţine temeiuri decât mine! Pentru prima oară după 50 de ani, ţara mea, în care fusesem prost, lichea şi şmecher pentru că eram reprezentat de proşti, lichele şi şmecheri, era reprezentată de cineva care mă făcea să cred că eram inteligent, eficace şi simpatic, pentru că el era inteligent, eficace şi simpatic.
   Desigur, omul acesta era un seducător şi afirmând asta nu spusesem nici un neadevăr. Ceea ce uitasem să spun era că, pentru a deveni un seducător planetar, e nevoie de foarte multe lucruri adunate într-o singură persoană. E nevoie de o inteligenţă ieşită din comun, dar care, dacă e "goală", adică nemobilată de alfabetul european al culturii, nu face doi bani. E nevoie de un ton potolit, de o frazare bună, de cuvinte alese, de o dicţie civilizată, de un har al vocii frumoase. E nevoie de vorbirea cursivă în engleză, franceză şi germană, de foarte mult umor, de capacitatea de a improviza inteligent şi de a face cât mai puţine gafe cu putinţă. Şi e nevoie, mai presus decât orice, de un ton al adevărului, de gândul simplu că pe scena lumii pierde cel care minte patetic şi şmechereşte."
    Şi pentru că tot veni vorba de cultură, voi mai adăuga o idee ce mi se pare extrem de valabilă în contextul îndepărtării tot mai mari de cultură a oamenilor, idee aparţinând lui Constantin Noica şi preluată de discipolul său Liiceanu în alt capitol al cărţii citate, capitol subintitulat "Definiţia cărţii. De ce citim?". Astfel, Noica dă cititului o justificare igienică, pentru că nu numai trupul, ci şi spiritul poate fi "nespălat"; astfel, cititul este un mijloc de a-ţi face toaleta în ordinea spiritului. De aceea cartea este elementul central în igiena mentală. Spiritul are şi el nevoie de o dietă; el "arată" după cum îl hrăneşti. Implicit, poţi să te îndobitoceşti necitind.


Jethro Tull - Wond'ring Aloud (Aqualung)