„Înţeleg
- că nu se cuvine să
facem nici un rău nimănui, că orice dezordine, mojicie, brutalitate, ceartă,
enervare, dispreţ, jignire e de la diavol;
- că făptuirea binelui e maxima cea mai egoistă pentru că
singură ea dă liniştea şi împăcarea cu sine; că buna purtare şi colecţionarea
de fapte bune sunt acel unic al nostru avut de care putem oricând dispune (nu
poate fi luat la nici o percheziţie);
- că oricine putând oricând ajunge, de unul singur, într-o
celulă de închisoare ori măcar pe un pat de spital ori să se pomenească fără
somn la ora două noaptea (ora teribilă a lucidităţii), nimic nu e mai amarnic şi mai aproape de iad - folosind un
vocabular strict egoist - decît
amintirea faptelor urîte, rele, meschine; decît golul talanţilor nefolosiţi
şi darurilor irosite;
- că aşadar se cuvine
a face binele cît mai e timp, înainte de a se ajunge la starea în care
nu mai rămîne decît a fi (modalităţi ale lui a fi: după
moarte, în închisoare, pe patul de spital, în deznădăjduită - ori iremediabilă
- singurătate, la însingurată bătrîneţe sau, în registre minore: plimbîndu-ne
pe stradă, aşteptînd la stop, puşi la refec în faţa unui ghişet);
- că, adunînd
amintiri frumoase (dar nu regretul unor clipe de plăcere trecătoare, căci şi
acela e chin), ne construim la drept
vorbind noi înşine paradisul, care nu-i decît o sumă de fapte bune, de acţiuni
nobile ori eroice, de purtări mărinimoase a căror aducere aminte e o sobă
veşnic dulce şi caldă, un prilej de îndreptăţită şi calmă binefăcătoare
mulţumire pentru a fi fost feriţi de schime şi josnicii;
- că siguranţă şi logică absolută
nu avem, dar ştim întotdeauna ce se cade să facem, modest; ştim! Cu alte cuvinte, Dumnezeu e cu desăvîrşire
absent în lume, dar e şi cu desăvîrşire prezent în lăuntrul nostru, aşa cum
spune Kierkegaard, aşa cum a tunat şi Sf. Bonaventura; Dumnezeu este eminamente
prezent sufletului ba şi chiar imediat cognoscibil.
