sâmbătă, 19 noiembrie 2016

comunism vs. umanism

Fotografiile au fost făcute în Brăila, în 2016.
Obiectivele: fosta moară Violatos, situată pe faleza oraşului; o fostă hală industrială; o şcoală gimnazială, ctitorită în anul 1928 de un filantrop al cărui chip (al său şi al soţiei) a fost pictat pe pereţii interiori ai şcolii, apoi acoperit cu mesaje comuniste (staliniste); în prezent după o încercare de renovare, după îndepărtarea varului care acoperea tot, pereţii au rămas cu ambele tipuri de mesaje şi picturi (interbelice şi din perioada stalinist-comunistă).

  CEAUŞESCU ŞI POPORUL
CEAUŞESCU ŞI POPORUL, PATRIA ŞI TRICOLORUL































  
Fr. ENGELS


























  


















I. V. STALIN



sâmbătă, 16 aprilie 2016

Eminescu şi rostul vieţii

Nenorocirea cea mai mare a vieţii e să fii mărginit, să nu vezi cu ochii tăi, să ştii puţine, să înţelegi rău, să judeci strâmb, să umbli oarecând prin o lume pentru tine pustie. 
Mihai Eminescu

sâmbătă, 13 februarie 2016

România pitorească

De ce iubesc eu România? Păi printre altele pentru că, spre deosebire de celelalte ţări europene, mai toate atât de tipicare şi simandicoase, România oferă până şi celui mai umil cetăţean al ei şansa să contribuie la împodobirea, la ornarea ei, în cel mai propriu sens al cuvântului. România este ca un tablou pestriţ sau mucava pe care oricine e liber să adauge câte o tuşă sau mai multe, după pofta inimii.
   Unde altundeva în Europa asta mai ai libertate totală să arunci chiştocul de ţigară sau ambalajul de la sandviş, biscuiţi, suc, bere ş.a. exact în locul în care întâmplarea te-a adus când ai terminat de consumat produsul respectiv, fie şi în trafic, fără să mai fii nevoit, ca în alte ţări mai fandosite, să cauţi disperat vreun tomberon sau ceva similar, sau să le păstrezi până găseşti aşa ceva?
Ba mai mult: unii români - cei mai economi, pentru a nu mai plăti ca proştii (ceilalţi) taxe de salubritate, au posibilitatea de a se descotorosi cu uşurinţă de gunoaiele curente din menaj, mici demolări etc., ducându-le cu vreun căruţ pe inutilul spaţiu verde de lângă trotuar, la şoseaua principală (s-o găsi cineva trimis de Primărie să le ridice de acolo, că doar de-aia le plăteşte contribuabilul salariile; ş-apoi să zică ăia mersi că omu', gospodar şi prevăzător, le-a pus la vedere şi în locul cel mai accesibil celor care le vor ridica). Iar dacă molozul sau deşeurile de orice fel chiar sunt multe şi mari, soluţia e incredibil de simplă: la marginea oraşului, pe terenul comunitar, deci al nimănui şi al tuturor, bălăriile abia aşteaptă să fie acoperite cu munţi de gunoaie, pentru a se schimba, nu-i aşa, în bine aspectul atât de anost al periferiei. Ca să nu mai zic de şanţurile de pe marginea drumurilor din afara localităţilor, şanţuri săpate desigur, printre altele, şi pentru acest scop. Ce mai, o adevărată desfătare pentru ochi, nu ca în alte ţări, cu bolnava lor obsesie pentru ordine şi curăţenie. Când mergi de exemplu cu maşina între localităţi din Europa mai vestică, mai că te ia cu somn de plictiseală: nu vezi tu un ambalaj, o hârtiuţă sau măcar un cotor de măr nicăieri pe marginea şoselelor, nici măcar în şanţuri! Numai asfalt şi iarbă verde. Ce oroare!
   La fel, dacă, na!, îţi vine la un moment dat să îţi sufli nasul sau să scuipi, şi te afli pe trotuar; tot ce ai de făcut e să îţi laşi secreţiile nesuferite chiar lângă tine (grijă, totuşi, să nu aterizeze pe pantofi!). Sau, dacă te afli la volan, deschizi geamul/uşa maşinii şi le dai drumul pe şosea. O veni ea ploaia cândva şi le spală pe toate, nu? Ori, dacă eşti o fire mai creativă, le lansezi peste vreun gard sau perete sau, de ce nu?, pe vreo maşină mai acătării parcată prin zonă: mama lor de îmbuibaţi şi hoţi - ăştia cu maşini din-astea! Actul tău, nu-i aşa, devine astfel şi un act de protest mut la adresa nedreptăţii sociale.
   Şi pentru că tot adusei vorba de maşini şmechere, iată încă un element ce contribuie puternic la înfrumuseţarea ţării noastre, în speţă a trotuarelor şi spaţiilor verzi. Unde altundeva în Europa asta sclifosită mai ai şansa să admiri la tot pasul sumedenie de maşini de cel mai rafinat lux? Ce dacă acestea gâtuie trotuarul sau ocupă spaţiile verzi de lângă bordura şoselei (şi-aşa stăteau fără rost, neocupate) sau chiar din parcuri? E parte din mândria noastră naţională să arătăm tuturor frumuseţe de maşini - simboluri ale prosperităţii şi descurcărelii noastre, achiziţionate adesea mai ales ca să crape de invidie vecinii români sau chiar străini; iar cu ocazia asta îmbogăţim şi înfrumuseţăm nu-i aşa şi spaţiul public. La urma urmei, doar nu era să le ascundem prin vreun garaj discret sau, mai rău, ca în Occident, prin vreo parcare sub- sau supraterană aflată, oho, la zeci, chiar sute de metri de casă, că doar nu ne-am luat asemenea mândreţi de maşini ca să mergem atâta amar de drum pe jos până la parcare.
   În orice caz, un lucru e cert: în România nu ai cum să te plictiseşti nici ca pieton, nici ca şofer. Tabloul creat de hărnicia edililor dar mai ales a cetăţenilor săi e unul plin de culoare/culori şi obiecte, toate adunate în jurul nostru ca să ne facă viaţa mai frumoasă, mai comodă, mai uşoară, să ne bucure ochiul de cum ieşim din casă dar şi în periplurile noastre spre cele mai îndepărtate colţuri ale superbei noastre ţări.

sâmbătă, 18 iulie 2015

miercuri, 15 iulie 2015

patriotism german

Hegel
„Germanul, cu cât e mai slugarnic într-o privință, cu atât e mai desfrânat în alta; mărginire și lipsă de măsură, originalitate, este îngerul satanic care ne lovește pe noi, germanii, cu pumnii”

Nietzsche
„A fi un bun german înseamnă a te degermaniza”
„Un bun german e cel care nu mai e german”

Schopenhauer
„În perspectiva morții mele, doresc să fac această confesiune: disprețuiesc națiunea germană datorită prostiei sale nesfârșite și roșesc la gândul că îi aparțin.”

joi, 16 aprilie 2015

matematică distractivă


O problemă de matematică de Olimpiada din Singapore a agitat internetul, mii de oameni căutând soluţia. Problema a fost dată într-o etapă a Olimpiadei de Matematică pentru copiii cu vârste între 15 şi 16 ani din Singapore.

Albert şi Bernard au devenit prieteni cu Cheryl şi vor să ştie când e ziua ei de naştere. Cheryl le-a dat 10 variante:
15 mai; 16 mai; 19 mai
17 iunie; 18 iunie
14 iulie; 16 iulie
14 august; 15 august; 17 august
Cheryl le spune lui Albert şi Bernard separat luna şi respectiv ziua în care s-a născut.
Albert: Nu ştiu când s-a născut Cheryl, dar ştiu ca nici Bernard nu ştie.
Bernard: La început nu ştiam, dar acum ştiu când e ziua ei de naştere.
Albert: Atunci e clar şi pentru mine, ştiu când e ziua ei de naştere.
Când e născută Cheryl?

Rezolvare

18 şi 19 sunt singurele zile care apar o singură dată în lista de 10. Dacă Bernard ar fi avut unul din aceste două numere, ar fi ştiut imediat şi luna.
Pentru că Albert spune că Bernard nu ştie, înseamnă că luna nu poate fi mai sau iunie (când apar 18 şi 19), deci trebuie să fie iulie sau august.
Bernard apoi spune imediat că ştie răspunsul. Ceea ce elimină din start datele de 14 iulie şi 14 august. Dacă numărul ştiut de Bernard ar fi fost 14, încă nu avea cum să ştie luna.
Rămânem cu datele: 16 iulie, 15 august şi 17 august.
Dar pentru că Bernard spune imediat că ştie când e data de naştere a lui Cheryl, înseamnă că numărul pe care i l-a spus este 16. Astfel, ştiind luna iulie, Albert afla şi el acum data naşterii.
Răspuns final: 16 iulie

controverse biblice (2)


Sursa: ediţia electronică a ziarului Gândul din 3 aprilie 2015.

Scriitorul american David Fitzgerald susţine că Iisus Hristos nu a existat şi că, în schimb, "personajul" a luat naştere prin contopirea mai multor povestiri vechi. „Nu este implauzibil să credem că Iisus ar fi fost o persoană reală, dar nu cred că, dacă a existat, ne putem referi la el ca la o singură persoană”, apreciază autorul.
  Acest scriitor american ateu susţine că Iisus Hristos nu a existat niciodată şi că, de fapt, nu este decât un „personaj” rezultat prin contopirea mai multor povestiri despre persoane diferite.
  În cartea pe care urmează să o lanseze la finele acestui an, David Fitzgerald susţine că discrepanţele dintre primele scrieri ale lui Marcu, Matei şi Luca, dar şi lipsa menţiunilor istoricilor despre Mântuitor sunt doar câteva argumente care îi susţin teoria.
  „Este un paradox faptul că Iisus a făcut toate lucrurile acelea minunate şi totuşi nimeni nu a auzit de el, în afară de câteva generaţii”, a declarat Fitzgerald pentru dailymail. co.uk. „Sau poate că asta înseamnă că nu a făcut lucrurile acelea deloc. (...) Cred că creştinismul a luat naştere ca una dintre credinţele apărute într-un moment în care vechii zei şi vechiile tradiţii erau reînviate. (...) Se pare că, la început, creştinismul a preluat diverse poveşti de la alte religii şi le-a încorporat în povestea Lui Iisus”, a adăugat el. Astfel, chiar dacă Iisus ar fi existat, nu ar fi fost el autorul tuturor faptelor descrise în Scriptură, apreciză americanul.
  „Nu este implauzibil să credem că Iisus ar fi fost o persoană reală, dar nu cred că, dacă a existat, ne putem referi la El ca la o singură persoană”, a explicat scriitorul. „În plus, în scrierile istorice de la vremea respectivă, Iisus nu este menţionat deloc. (...) În perioada aceea erau mulţi alţii care se declarau a fi Mesia şi care au făcut lucruri mai importante decât Iisus (...). Două miliarde de persoane cred în aceste miracole şi totuşi nu există nicio dovadă clară în acest sens”, a afirmat Fitzgerald.
  Pe lângă toate acestea, scriitorul mai subliniază faptul că detaliile pe care Marcu, Matei şi Luca le oferă despre crucificarea Mântuitorului sunt „inconsistente” şi nu fac decât să demonstreze că evagheliştii nu au trăit în Iudeea în perioada în care s-au petrecut respectivele evenimente.
  „Marcu face foarte multe greşeli atunci când se referă la viaţă oamenilor şi geografia Iudeii în primul secol”, a explicat autorul. „Dacă Iisus chiar a fost arestat în ajunul Paştelui, probabil că ar fi fost închis într-o celulă şi judecat abia după weekend. (...) De asemenea, ceea ce ştim despre Ponţiu Pilat sugerează că nu era genul de om care să facă ceea ce evreii i-ar fi cerut, ci mai degrabă făcea ceea ce ei îi cereau să nu facă. În schimb, Marcu spune că Pilat s-a lăsat convins de evrei să-L execute pe Iisus”, a completat Fitzgerald în cele din urmă.

Comentarii

1. Teoria nu e nici macar noua. Si mai e si adevarata. Nu exista niciun fel de mentiuni documentare lagate de Isus, de crucificare, de Steaua Magilor, de recensamantul din anul nasterii lui, de masacrul celor 20.000 de copii, de o presupusa "inviere" masluita sau nu. Nici in analele romane nu exista niciun Pontius Pilat. In afara de Evanghelii, nu exista alta "dovada" decat o piatra votiva descoperita acum cativa ani, pe care se mai distinge "IUS PILATUS" (care poate fi orice, de la Marius la Iulius, etc). Nici crucificarea nu este prezentata "corect" (romanii, care o practicau de sute de ani, nu bateau in cuie membrele condamnatilor, ci le legau - vezi cei 6000 de rasculati ai lui Sparetacus, crucificati in 71 i.e.n pe Via Appia. Evangheliile sunt scrise multe zeci de ani dupa evenimente, se vede ca sunt copiate una dupa alta, sunt pline de greseli si inadvertente si mai sunt si o "selectie" de pagini, din cateva zeci, facuta la vreo 4 secole dupa "evenimente".

2. Mare valva cu Josephus Flavius asta, cica primul istoric evreu (chiar daca era considerat tradator de catre ai lui) care l-ar fi pomenit - in 3 mentiuni - pe Isus Christos. Culmea, "originalul" grecesc al Testimonius Flavianum - de ce nu scris in aramaica sau in latina, pentru ca omul devenise functionar roman - se afla in custodia... bisericii crestine. Despre el stiindu-se cu certitudine ca era necrestin, dar limbajul folosit cand se refera la Isus este cel al unui credincios crestin profund. Comic.
  Majoritatea istoricilor au facut o lista de zeci de argumente care dovedesc ca mentiunile astea sunt "contributii" ilicite si false ale unor persoane... interesate, apartinand unei institutii si mai interesate.
  Alti istorici romani (contemporani cu evenimentele sau macar cu scrierea evangheliilor) nu pomenesc nimic: Appian, grec care a trait peste garla, in Egipt, Dio Cassius, grec din Anatolia (peste deal), Titus Livius (contemporan cu evenimentele, ar fi avut 36 de ani la data nasterii lui Isus), Plutarh - istoric grec, contemporan cu Flavius, Tacit si Sutonius, idem, Arrian, ibidem. Si i-am numit pe cei mai ilustri si mai credibili. Niciunul nu sufla o vorba despre grozaviile care au insotitr nasterea, viata si moartea lui Isus. Ciudat, nu? Cum nici analele romane, corespondenta politica sau administrativa, rapoartele oficiale, nimic nu face vreo referie. Apoi, brusc, de prin secolul al treilea, cand se indesesc istoricii si propagandistii crestini, inflatie de "marturii", care mai de care mai detaliate.

3. Religiile iudeo-crestine monoteiste sunt o inventie a iudeilor care l-au creat pe Dumnezeu Unicul dupa... chipul si asemanarea lor, preluand ideea mareata a unui faraon eretic - Akenathon - si o multime de motive cultural - mitologice de la babilonieni, sirieni, greci etc. Meritul lor a fost acela le sintetiza si de a nega dintr-un sut religiile "primitive", politeiste, care erau de fapt niste colectii de mituri si legende fara prea mare valoare morala. Le-au subsumat unui Dumnezeu imaginar feroce, rautacios, gelos, necrutator, caruia omul trebuie sa i se supuna ingrozit dar pe care, culmea, mai trebuia sa-l si iubeasca) si iata revolutia constiintei in mileniul 2 i.e.n. 
  Ca o carte de propaganda patriotica, aceasta a prins al naibii de bine, micutul popor chiar simtindu-se gadilat la lingurica de ideea ca ar fi "poporul ales". In plus, abilitatea autorilor in a-i manipula pe "cetateni" s-a manifestat si prin felul in care au amestecat fapte istorice reale cu tot felul de trasnai de-a dreptul comice pentru cititorul de azi, dar care la vremea aia aveau un efect covarsitor asupra prostimii (plagile Egiptului, despicarea marii, tufisul care arde, tablele legilor, etc. Dar ce efect ar fi avut daca un judecator "terestru" redacta Decalogul? Cine se uita in gura lui? Altceva era cand il convingeai pe gibon ca insusi zeul suprem i-a dictat sefului religios. Ce naiba, bai degeneratilor, chiar nu ati depasit momentul anului 1000 i.e.n.? Sunteti tot niste pastori de capre analfabeti?

luni, 29 decembrie 2014

controverse biblice (1)

Două aspecte mi se par extrem de interesante:

1. Pasaje adăugate sau modificate la Evanghelia după Marcu
Faptul că Evanghelia după Marcu este cea mai veche evanghelie întrunește consensul exegezei contemporane. Multe ediții (traduceri) ale Bibliei conțin versetele Marcu 16:9-20. Însă, onform cu New International Version, o populară traducere a Bibliei în limba engleză, cele mai de încredere manuscrise și alte izvoare străvechi nu includ aceste versete. Nici cea mai veche Biblie din lume, Codex Sinaiticus, nu cuprinde aceste versete adăugate ulterior de copiști creativi Evangheliei după Marcu.
Codex Sinaiticus este cea mai veche Biblie din lume, iar manuscrisul datează din secolul al IV-lea. A fost descoperit la mănăstirea „Sf. Ecaterina” din peninsula Sinai, Egipt. Deoarece în acel moment procesul de canonizare al Scripturii nu se încheiase, această Biblie cuprinde cărți considerate azi de către principalele culte creștine drept apocrife, Epistola lui Barnaba și Păstorul lui Hermas. Ea nu cuprinde versetele Marcu 16:9-20, pe care textologii le consideră apocrife. Codex Sinaiticus nu cuprinde nici Comma Johanneum, o referință biblică apocrifă la dogma Sfintei Treimi și nici pilda cu femeia prinsă în preacurvie din Evanghelia după Ioan, această pildă fiind un fragment de text recunoscut de textologi ca apocrif.
(Comma Johanneum este o frază scurtă, prezentă în majoritatea traducerilor ale primei epistole a lui Ioan și publicată începând din 1522 până astăzi. Majoritatea cultelor creștine sunt de acord astăzi că doctrina teologică din Comma este adevărată, dar nu este o parte originală din Epistola lui Ioan, Comma Johanneum fiind o falsificare a manuscriselor grecești ale Bibliei:
„Ioan 5:7: Căci Trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul și Sfântul Duh, și Aceștia trei Una sunt.
Ioan 5:8: Și trei sunt care mărturisesc pe pământ: Duhul și apa și sângele, și aceștia trei mărturisesc la fel.”)
    În rezumat, Evanghelia după Marcu nu menționează Învierea Mântuitorului, ci doar faptul că un tânăr afirmă că Isus a înviat, iar femeile care-I vizitează mormântul găsesc mormântul gol. Numai versetele apocrife Îl descriu pe Isus înviat. De asemenea fraza din Comma Johanneum descrisă mai sus și celebrul pasaj "Tată, iartă-i, că nu știu ce fac..." nu apar în acest manuscris.

2. Maria Magdalena
Evanghelia după Filip este una din Evangheliile Gnostice, un text apocrif al Noului Testament, datat în jurul secolului al III-lea de către cercetătorii moderni, dar declarat pierdut până când un țăran egiptean l-a redescoperit accidental, îngropat într-o peșteră de lângă Nag Hammadi, în 1945. Textul este, probabil, cel mai faimos pentru că este cea mai veche sursă care i-a condus pe unii să afirme că Iisus a fost căsătorit cu Maria Magdalena, ea fiind descrisă în unele traduceri ale acestei evanghelii drept amanta lui Isus.
  Clarificare: Biblia nu susține nicăieri că Maria Magdalena ar fi fost o prostituată, acesta fiind un mit inventat de slujbașii bisericii pentru a limita rolul femeilor în biserică. Maria Magdalena a fost confundată cu femeia păcătoasă care i-a spălat picioarele lui Isus, iar aceasta cu Maria, sora Martei, din Evanghelia după Ioan. Papa Grigore I cel Mare a preluat aceste zvonuri, declarând-o într-o predică din secolul al VI-lea pe Maria Magdalena drept posedată de șapte demoni, păcătoasă care în cele din urmă s-a pocăit. Începând din vremea Papei Grigore cel Mare, în Occident se presupunea că este aceeași persoană cu păcătoasa care i-a spălat picioarele lui Iisus și cu sora Martei și a lui Lazăr, dar Biblia susține că Mariiile respective proveneau din orașe diferite, deci nu puteau fi aceeași persoană. În 1969 Biserica Catolică a retractat zvonul că Maria Magdalena ar fi fost o prostituată.
   Conform evangheliilor canonice, Maria Magdalena îndeplinește toate criteriile pentru a fi considerată apostol: a fost împreună cu Isus în timpul predicilor lui, a fost martoră la moartea și învierea lui Isus și i-a învățat pe alții evanghelia (ceilalți apostoli au aflat de la ea de învierea lui Isus, conform Evangheliei după Ioan). Dr. Tal Ilan consideră că Maria Magdalena a fost fondatoarea creștinismului, fiind prima persoană care a susținut că Isus a înviat. Bart Ehrman este de acord, susținând că ea a fost primul apostol și menționând printre altele titlul ei medieval apostola apostolorum.

Argumente:
În anul 1896, lângă localitatea Nag Hammadi din Egipt, au fost descoperite trei papirusuri în limba coptă. Unul dintre ele era documentul apocrif „Evanghelia după Maria Magdalena“, o lucrare gnostică, redactată în jurul anului 160 d.C. Ulterior, două copii în limba greacă ale acestui document au fost descoperite și în nordul Egiptului, alături de o copie a Evangheliei apocrife a lui Toma. Aceste evanghelii nu au fost incluse în Noul Testament, deoarece conțineau relatări contrare ideologiei taberei proto-ortodoxe.
Conform Evangheliei după Filip, Maria Magdalena a fost discipola preferată a lui Isus. Oricare ar fi realitatea, este extrem de improbabil ca Isus să nu fi fost căsătorit, un bărbat evreu fără copii fiind considerat la fel cu ucigașii. Tradiţia gnostică şi esoterică vorbeşte despre Maria Magdalena ca fiind soţia, partenera sentimentală, a lui Iisus din Nazaret; în plus, deţinătoarea unei tradiţii creştine de gen feminin, care ar fi fost cu grijă ascunsă de Biserica Catolică. Această idee se sprijină pe câteva argumente:
    În diverse texte gnostice, cum ar fi Evanghelia după Filip, se arată că Iisus avea cu Maria Magdalena o relaţie mai apropiată decât cea pe care o avea cu restul discipolilor, inclusiv decât cea cu Apostolii. Mai concret, Evanghelia după Filip vorbeşte de Maria Magdalena ca de „partenera” lui Iisus.
    Acelaşi lucru apare în Pistis Sophia, în care conversaţiile şi întrebările pe care le are Maria Magdalena cu Maestrul denotă că era cea mai apropiată dintre Apostoli şi înţelegea cel mai bine Înţelepciunea pe care El le-o dădea, şi de asemenea că aveau la nivel personal o mare afinitate şi comuniune.
Textul original arată astfel (parantezele sunt cuvinte/pasaje ce nu au putut fi descifrate)“Tovarăşa/partenera lui (…) este Maria din Magdala. El (…) mai mult decât (…) discipoli (…) o săruta mai mult pe ea (…) Ceilalţi (…) îi spuneau: ‘De ce o iubeşti mai mult pe ea decât pe noi?’ “
    În Evangheliile Canonice, Maria Magdalena este, în afară de mama lui Iisus, femeia care apare cel mai des, şi este prezentată, în plus, ca şi o adeptă apropiată a lui Iisus. Prezenţa sa în momentele cruciale ale morţii şi învierii lui Iisus pot sugera că era legată de El printr-o uniune conjugală.
    Un alt argument adus de susţinătorii teoriei căsătoriei dintre Iisus şi Maria Magdalena este că în Palestina, în acea epocă, era rar ca un bărbat evreu de vârsta lui Iisus (de aproximativ treizeci de ani) să rămână singur, în special dacă se dedica să predea ca şi rabin, pentru că aceasta era împotriva poruncilor divine.

vineri, 14 februarie 2014

great people, great characters!


Despite the fact that Bobby Fischer quickly became a media darling following his victory in 1972, and many thousands of Americans cheered his name, Fischer’s stance on America was anything but kind. Claiming that he hated the country he once called home, Fischer was quoted as saying about 9/11, “I applaud the act” and within the same breath, “Fuck the US. I want to see the US wiped out.”
   He was also a raging anti-Semite, to the point even his most die-hard supporters found him repugnant. Unless that person was a woman.

Aristotle’s views on the fairer sex are so expansive that they get their own Wikipedia page. He basically asserted that women should be subservient to men, to the point where they shouldn’t even be allowed to eat as much food. He also claimed that women were basically incomplete men, and thus, inferior.
( Opiniile lui Aristotel cu privire la sexul frumos sunt atât de expansive că primesc propria lor pagină pe Wikipedia. El, practic, a afirmat femeile ar trebui să fie aservite bărbaţilor, până la punctul în care acestea nu ar trebui să le fie nici măcar permis să mănânce la fel de multă mâncare. De asemenea, el susţinea că femeile erau de fapt bărbaţi incompleţi, și, prin urmare, inferioare.)

John Lennon was the Chris Brown of his day. That’s not us making a cheap joke; that’s a direct comparison that has been made about him. Lennon openly admitted that he used to beat the living crap out of women, in an interview with Playboy Magazine, a magazine literally dedicated to appreciating the awesomeness of womankind, albeit the naked variety. Woman beater or not, you have to admire his sense of irony.
   The kicker of this is that very few people know this about Lennon. Whereas Chris Brown has become a walking joke, and has his domestic violence charges listed very clearly on his Wikipedia page, not a single mention is made of John Lennon’s similar abuse, despite him being massively more famous and influential than Chris Brown will ever be. And when it is mentioned, his fans are so quick to defend his actions that they almost break through time and land on the receiving end of one of his punches personally.

Nikola Tesla is hugely famous online, and within pop culture. Though in his lifetime his contributions to science and technology were largely overlooked, today he’s widely regarded as one of the best minds science has ever known.
   Eugenics, for those of you too lazy to open up a new tab on Wikipedia, is the art of selective breeding on a mass scale. It’s the act of actively denying people with undesirable traits (such as infirmity or stupidity) the right to reproduce, which supposedly betters the human race. You’ll notice that this is a terrible, horrible idea, if only because if it happened, we never would’ve gotten reality TV.
   And Tesla loved that idea. In his writings, Tesla extended the notion that “The year 2100 will see eugenics universally established,” referring to it as important for “weeding out undesirable strains.” Of course, none of this alters that fact that he was a fantastically gifted mind, but it’s more than a little disconcerting to realize that this guy fully supported the thought of certain people getting denied the chance to mate. Especially once you realize he never took a wife or had a kid.

marți, 31 decembrie 2013

apologia băuturii


Un  studiu recent efectuat la Universitatea din Texas a scos la iveală că persoanele care nu pot renunța la alcool sunt mai puțin predipsuse să moară prematur decât cele care nu pun gura pe băutură.
   Studiul a inclus persoane cu vârste între 55 și 65 de ani care au fost ținute sub observație timp de 20 de ani. Rata mortalității era mai crescută în rândul celor care nu au băut niciodată, mai scazută pentru băutorii înrăiți și foarte scăzută pentru cei care consumau alcool moderat.
   Din cei 1824 de participanți la studiu, doar 41% dintre cei care consumau cantități moderate de alcool au murit prematur, în comparație cu 69% dintre cei care nu au baut niciodată. În cazul băutorilor înrăiți, rata mortalității a fost de 60%.

miercuri, 20 noiembrie 2013

igiena în Evul Mediu

* În Evul Mediu se credea că băile slăbesc organismul, ele fiind evitate. În secolele al XV-lea şi al XVI-lea, nobilii europeni făceau baie o dată la şase luni.
* Dinţii albi şi sănătoşi erau un semn al sărăciei, în timp ce dinţii cariaţi şi negri erau un semn al bogăţiei. Spălatul pe dinţi nu se practica.
* Preoţii îi îndemnau pe enoriaşi să nu se spele, pentru a nu îndepărta de pe corp apa sfinţită de la botez.
* Regina spaniolă Isabella Castillo a recunoscut că în întreaga ei viaţă s-a spălat doar de două ori: la naştere şi la nunta sa.
* Ludovic al XIV-lea a făcut doar două băi în întreaga sa viaţă, şi aceasta la insistenţa medicilor. În loc să se spele, prefera să i se şteargă pielea cu o piele îmbibată în alcool, după care era pudrat cu o substanţă parfumată.
* Harald I al Norvegiei nu s-a tuns timp de zece ani, în urma unui jurământ că va unifica întreaga Norvegie. În părul său netuns şi-au găsit sălaş adevărate comunităţi de păduchi, fapt pentru care el a rămas în istorie sub porecla de Harald cel Păduchios.
* Ţăranii erau mai curaţi decât orăşenii, deoarece îşi săpau gropi pentru nevoile fiziologice. În schimb, în oraşe, oamenii îşi satisfăceau nevoile fiziologice pe unde apucau: pe străzi, pe scările clădirilor sau direct de la balcon.
* Celebrele parfumuri franţuzeşti au apărut din nevoia de a acoperi mirosurile de transpiraţie ale nobililor care nu se spălau.
* În locul îmbăierii, cei mai înstăriţi foloseau câteva şerveţele parfumate cu care se ştergeau în zonele intime, iar între cravată şi cămaşă, bărbaţii purtau săculeţi cu ierburi aromatice care acopereau mirosurile neplăcute.


joi, 14 noiembrie 2013

chip de fată


drops of wisdom...


“I am so clever that sometimes I don’t understand a single word of what I’m saying.”   
Oscar Wilde

There are two rules for success:
1. Never reveal everything you know

“Some people feel the rain. Others just get wet.”   
Bob Marley

I was an atheist until I realized I was God.

“Never judge a book by its movie.”   
J. W. Eagan

SMILE. It confuses people.

“The greatest weakness of most humans is their hesitancy to tell others how they love them while they’re alive.”   
Optimus Prime

A society grows great when old men plant trees whose shade they know they shall never sit in.

vineri, 23 august 2013

cimitirul mort


Aflat undeva spre marginea Galațiului, Cimitirul Evreiesc din imagine te întâmpină la intrare cu niște table negre pe care nu se mai distinge absolut nimic, nici măcar o literă. Doar poarta lăcătuită poartă un număr pe ea, dar și o indicație cumva surprinzătoare: "Intrarea în cimitir se plătește". 
   Întregul cimitir pare o pădurice sălbatică, în care toate plantele au crescut în voie de mulți ani, ascunzând cu totul majoritatea monumentelor funerare. Prin poarta de la intrare am putut vedea un monument ce te întâmpină imediat ce intri în cimitir - pesemne al vreunui rabin important, sau al vreunui ctitor al cimitirului; și totuși, în ciuda importanței personajului, nu se poate descifra nici numele acestui personaj, nici vreun an care ar fi putut trimite la epoca în care a trăit acesta. 
   Ce m-a impresionat cu adevărat a fost calitatea zidului masiv de cărămidă împrejmuitor care, în ciuda paraginii generale ce a cuprins interiorul cimitirului de-a lungul atâtor ani, rămâne în continuare fără fisură pe toate laturile cimitirului. 
   Merită văzut!




asigurări

















Ups, ce de oferte! Pe care să o aleg oare?

vineri, 14 iunie 2013

Păstorel şi comunismul

Epigramele acestea i-au fost atribuite lui Păstorel Teodoreanu, însă, fireşte, nu au putut apărea în formă tipărită în acea vreme, ci doar pe cale orală.

La venirea ruşilor

Pe drumeagul din cătun
Venea ieri un rus şi-un tun;
Tunul rus
Şi rusul tun!

După prima vizită a lui Petru Groza în URSS, Păstorel a scris:

Din Galaţi la Port Arthur
Petru Groza, în carlingă,
N-a văzut atâta cur
Cât ar fi putut să lingă.

Armistiţiul ne-a impus
Să dăm boii pentru rus!
Ca să completăm noi doza,
L-am trimis pe Petru Groza!
 
Din Banat Până la Iaşi
Se resimte lipsa sării,
Fiindcă cei mai mulţi ocnaşi
Au ajuns la cârma ţării.

La Pelişor, palat transformat de regimul comunist în casă de creaţie:

Voi, creatori ai artei pure,
Ce staţi acuma la pădure,
Să fiţi atenţi când vă plimbaţi
Să nu călcaţi în ...ce creaţi!

Guvernul Groza:

În guvernul Groza, cel de concentrare,
S-au primit trei membri, pentru completare,
Însă ca să fie cabinet etern,
Îmi bag şi eu membrul... în acest guvern!

Câte stele sunt pe cer
Toate pân' la ziuă pier.
Numai una, ca o proastă,
Şade pe uzina noastră...

Americanilor

Dacă şi de astă dată
Se retrag din Orient,
Mă fac porumbelul păcii
Şi mă cac pe occident!

La restaurantul uniunii scriitorilor

Beau băieţii, harnici,
De cu seară-n zori,
Unii sunt paharnici,
Alţii... turnători!

Epigrama nu e scula
Care-ţi poate şterge crima,
Dupa ce că scrii cu sula
Vrei să regulezi cu rima?

miercuri, 12 iunie 2013

câteva "prostioare"

Înțeleptul nu spune ce știe, iar prostul nu știe ce spune.”     
Proverb turc
”Nimeni nu e destul de inteligent ca să-l convingă pe un prost că e prost.”      
Autor necunoscut
Un prost găsește totdeauna unul mai prost, care să-l admire.”     
Boileau
Proștii fac destui bani, dar și banii fac destui proști.”     
Autor necunoscut
Oricine are dreptul să fie prost, însă unii abuzează de acest privilegiu.”      
Autor necunoscut
Ataci părerea unui prost și te trezești cu prostul întreg în discuție.”      
Nicolae Iorga
Dumnezeu le-a dat unora creier de la reduceri”.  
Șerban Gabriel
E mai greu să-l convingi pe om că e prost decât să-l minți că e deștept". 
Jean d'Ormesson
Care e culmea originii? Să îţi faci arborele genealogic şi să afli că eşti neam prost.

duminică, 28 aprilie 2013

un sfânt contemporan cu noi

Călugărul Mihai Neamțu, dispărut dintre noi la 76 de ani, în anul 2000, are toate datele unui destin fără pată, comparabil, aș îndrăzni să spun, cu cel al lui Isus Hristos. Iată, pe scurt, datele care mă fac să afirm acest lucru.

   Tatăl său a fost învăţător la şcoala din satul Prilog şi cantor la biserica greco-catolică din localitate. Prima născută în familie este Ana, sora care va sta alături de Mihai întreaga sa viaţă, pentru a-l ajuta în misiunea sa. Familia a avut 12 copii. Mihai termină 5 clase elementare şi rămâne cantor în biserica greco-catolică locală. La un moment dat, împreună cu sora sa, Ana, simte chemare la călugărie.
   Printre multele semne supranaturale care susţin vocaţia sa specială, iată numai unul: când era mic copil, părinţii îl purtau cu ei la câmp, la muncă. În locul în care se găsea el începea brusc să plouă, iar în jur cerul era perfect senin. Astfel, părinţii au fost obligaţi să-l lase acasă, între icoane.
   La 14 ani cade dintr-un copac şi se răneşte grav la mâna stângă. Tot braţul stâng devine semiparalizat. În timp, semiparalizia cuprinde întreaga parte stângă a corpului. Astfel începe o viaţă de suferinţă şi sacrificiu. Această suferinţă o va purta până la sfârşitul vieţii. În acest context, trebuie spus că Fecioara Maria i s-a arătat de multe ori, începând din copilărie. La ceva timp după acest incident, într-o viziune, Fecioara Maria îi cere să aleagă între propria vindecare şi harul de a vindeca oameni, prin propriul sacrificiu de bună voie. Mihai alege să sufere în numele Domnului de bună voie, pentru ”a completa suferinţele care lipsesc Corpului Mistic al lui Isus”.
   Prin harul de a vedea în adâncul oamenilor, acesta putea identifica cu mare precizie bolile corpului, ale sufletului şi ale spiritului uman, vindeca persoanele bolnave, îi ajuta pe cei în nevoi,  convertea atei, întorcea la credinţă pe cei rătăciţi; făcea toate acestea cu rugăciunea, cu sacrificiul personal şi cu ajutorul unor reţete din plante primite prin inspiraţie de la Dumnezeu. Sunt confirmate sute de mii de vindecări şi convertiri miraculoase în România şi în străinătate.
   "Unchiul" Mihai nu s-a abătut niciodată de la regulile Bisericii Greco-Catolice şi ale Ordinului Sfântul Vasile. În acest sens, există nenumărate mărturii de preoţi și călugări (catolici şi ortodocşi). Aceia care l-au îndrumat în viaţa spirituală spun că nu a avut niciodată vreun păcat. Confesiunea fratelui Mihai se transforma adeseori într-o lecţie spirituală chiar pentru confesori.
   Părintele Leon, discipolul său cel mai apropiat, povestește: "Unchiu Mihai, cum îi spuneam toți, mi-a mărturisit că, la vârsta de vreo cinci ani, când l-a întâlnit pe Hristos la Euharistie, adică la prima Împărtășanie de care își amintea, a simțit că se schimbă ceva în ființa lui. A pornit la cules de plante cu Anuca, sora sa, prin toate pădurile astea, fără să fi primit învățătură de la cineva, și le știa foloasele pentru sănătate, de parcă i le-ar fi șoptit Duhul Sfânt!". Sora Anuca întărește cele spuse de părinte. "Parcă ziceai că-i crește priceperea de la zi la zi. Pe la 13 ani, s-a trezit că paralizează... Nu s-a mai putut scula din pat! Părinții, săracii, se tot întrebau pentru ce păcate să plătească tocmai cu o așa nenorocire. Dar el mi-a spus să mă duc în pădure și să-i aduc anume plante de leac, ca să-i fac un ceai. Numai așa s-o vindecat, de unul singur, da' nu i-o trecut de tot, c-o ramas cu puțină greutate la vorbă, până la bătrânețe. Nimeni n-o știut ce-o avut atunci, da' nu ne-am mai îndoit de priceperea lui niciodată! Pe vremea comuniștilor ne-am câștigat pâinea culegând plante pentru Plafar, numai că Mihai nu le-o dat listele lui cu ceaiuri, ca să nu-l creadă nebun."
   Pe măsură ce treceau anii, vestea că un țăran din satul Prilog face vindecări, pune adevărate diagnostice medicale și are liste de ceaiuri naturale, numite mai târziu Ceaiurile de viață lungă, s-a răspândit în Țara Oașului, în restul Maramureșului și în întreg Ardealul, ajungând până la București. Mii și mii de oameni au trecut pe la casa lui Mihai Neamțu, aflându-și alinare sufletească și trupească. "Erau primiți toți, de dimineața până seara, iar recompensele materiale n-au fost niciodată acceptate!", precizează părintele Leon.
   Faima de vindecător a lui Mihai Neamțu a luat o asemenea amploare încât, pe la începutul anilor '80, l-au vizitat la Prilog și persoane publice, ca terapeutul Valeriu Popa sau poetul Adrian Păunescu, care a publicat și un reportaj în revista "Flacăra". La sugestia aceluiași, însuși Nicolae Ceaușescu l-a chemat pe vindecător la București, după ce fusese operat de prostată a doua oară. Sora Anuca își amintește: "Întâi o vrut să ne trimeată elicopteru', da' ne-o fost frică. Atunci or venit să ne ia cu mașinile. Am mers și eu, ca să nu-l las singur. Mihai o vorbit cu Ceaușescu, l-o pipăit, l-o privit și i-o dat rețeta ceaiului din coaja de mesteacăn împotriva cancerului. Acela o făcut ochii mari când o auzit că trebuie să meargă în pădure, ca să taie un mesteacăn de statura sa și la fel de mare cât lățimea capului său. Nu știu dac-o ajuns să mai bea ceaiul acela, da' Mihai, dupa ce-am plecat, mi-o zâs acasă: Degeaba-l bea, că ăsta nu moare de moarte bună!. Și așa o fo', că l-or pușcat, după câțiva ani...".

   Pe lângă Ceaiurile de viață lungă ce l-au facut atât de vestit, monahul de la Prilog a lăsat unuia dintre apropiații săi, părintele Partenie Lamurean din Oradea, o celebră Listă cu cele 24 de cuvinte care nu trebuie rostite niciodată. Pe cât par de simple, pe atât sunt de profunde și tulburătoare semnificațiile creștine ale acestor învățături.
   Monahul mai ține să precizeze că ele "sunt cele 24 de scaune despre care vorbește Sf. Ioan în Apocalipsă. Masa din mijlocul scaunelor este lumea care va fi judecată după cele 24 de cuvinte". Iată lista lor: 1) Sudalma 2) Blestemul 3) Dracul 4) Răul 5) De ce ai facut? 6) Nu a trebuit să faci! (probabil Nu trebuia să faci! - nota mea) 7) Nu ai facut bine! 8) Nu știu 9) Nu pot 10) Nu reușesc 11) Baiul 12) Greul 13) Necazul 14) Nu merg 15) Nu fac 16) Nu vreau 17) Nu văd 18) Nu aud 19) Nu găsesc 20) Nu înțeleg 21) Am uitat 22) Am pierdut 23) Am spart 24) Am stricat...
   Este limpede, așa cum reiese și din această enumerare, că monahul de la Prilog recomanda evitarea oricărei negații, mai ales negarea actelor fundamentale, ferirea de a enunța orice fel de neputință și în general exprimarea unor cuvinte "cheie" cu semnificație gravă, precum "sudalma" (înjuratura), "dracul" (cu toate sinonimele, mai puțin cele biblice) etc.
De pildă, "răul", cu toate posibilele variante ce gravitează în jurul său, "se poate spune în rugăciune, se poate citi, se poate scrie. Dar acei care-l rostesc vor avea sigur parte de el". "De ce ai făcut? Nu a trebuit să faci! Nu ai făcut bine!", adică numerele 5, 6 și 7 pe lista interdicțiilor, își află urmatoarea explicație: "Aceste expresii sunt asemănătoare, iar prin nefolosirea lor învățăm să nu mustrăm pe nimeni și să nu facem observații nimănui. Cuvântul atinge sufletul, îl poate mângâia sau ucide. Nu avem nici un drept să judecăm pe nimeni (...) Să înlocuiți cele trei expresii cu ar fi mai bine să faci așa și să arătați cum trebuie făcut."

Și încă un aspect interesant subliniat de acest monah: cel mai important act de voință și de penitență pentru orice creștin, pe lângă ajunările periodice, rămâne "canonul tăcerii". Monahul îi învață pe oameni să nu vorbească fără a fi întrebați, decât în cazuri explicite, să vorbească puțin și concis și să-și aleagă două ore pe zi, în răstimpul cărora să evite orice conversație, putând doar citi sau scrie. Cu atât mai bine ar fi dacă acele ore ar coincide cu rostirea în gând a unui Rozariu sau a mai multor rugi. Urmarea statornică a acestei terapii are drept consecință binefăcătoare dezvoltarea atenției față de orice vorbe care se rostesc și prudența crescută în vederea evitării cuvintelor cu rezonanțe negative, profund dăunătoare.

miercuri, 17 aprilie 2013

muzica lui Caragiale

Foarte puţini ştiu că I. L. Caragiale era un foarte mare meloman, dar şi un remarcabil critic muzical şi prieten apropiat al generaţiei enesciene de muzicieni de la începutul secolului XX.
   Însuşi fondatorul Operei Române, George Ştephănescu, confirmă profesionalismul muzical al lui Caragiale: „Pe lângă darul de a scrie - mărturisea compozitorul într-o scrisoare adresată dramaturgului în 1901 - D-ta mai ai şi darul foarte rar de a înţelege celelalte arte mai bine decât mulţi specialişti.” (sublinierile aparţin lui George Ştephănescu)    
   Cella Delavrancea îl citează vechiul ei sfătuitor şi prieten,  Ion Luca Caragiale, într-o scrisoare către o discipolă a sa: „Acum mulţi, mulţi ani, cineva a scris despre o fată tânără. A povestit c-a îmblânzit un cal năzdrăvan şi c-a uimit o lume întreagă. Scriitorul era Caragiale, fata se numea Cella Delavrancea, iar calul năzdrăvan era pianul. Acum e rândul meu să scriu despre o copilă minunată care a îmblânzit un cal năzdrăvan şi a parcurs cu el un drum greu, care o va duce la glorie…” (1955).
   Însă argumentele decisive sunt admirabil susţinute de fiica scriitorului, Ecaterina Logadi, prin epistola ce a adresat-o lui Viorel Cosma în 1962, cu ocazia adunării mărturiilor necesare redactării de către acesta a articolului Caragiale şi muzica (publicat în revista Muzica în acelaşi an).

Stimate Domnule Cosma,
Este o deosebită plăcere ce mi-aţi oferit cerându-mi să scriu câteva rînduri despre ce iubea mai mult părintele meu în domeniul artei, muzica.
   Se ştie că era un pasionat meloman, totuşi a fost judecat destul de superficial de unii din cei care au cercetat această latură a înclinaţiunilor sale. Am auzit adesea spunîndu-se că tatăl meu era într’adevăr muzical, dar nepregătit şi absolut neştiutor de elementare noţiuni şi reguli muzicale.
  Din tot ceea ce îmi amintesc eu, pot să vă lămuresc dându-vă dovezi contrarii, care sunt convingătoare.
   Tata cunoştea enorm de multă literatură muzicală, aproape ca un muzicolog de profesie. Toate simfoniile de Beethoven, care era idolul lui, ar fi putut să le dirijeze, indicând intrările fiecărui instrument, cu însemnătatea şi intensitatea lui. Le fluera de la un capăt la altul, făcând comentarii asupra lor care erau găsite juste şi valoroase chiar de muzicanţii de profesie.
   Dar nu cunoştea numai opera „Titanului” cum îl numea el pe preferatul lui, ci şi muzica italiană dinainte de Bach, pe Vivaldi, Scarlatti şi mulţi alţii, apoi toate uverturile lui Mozart, opere nenumărate, Bach, Haendel, pe care-l chema „Puişorul” (tradus în româneşte din germană); îl iubea pe „Papa Haydn” - ajungând până la Schubert şi Schumann - şi la sfârşit descoperirea care l-a încântat, chiar când a crezut că se sfârşise pentru el posibilitatea de-a mai îndrăgi pe alţii. A venit într’o zi emoţionat după un concert în care ascultase o simfonie de Brahms. Era fericit descoperind că „Titanul are un nepoţel!”
   Pe Wagner nu a putut să-l asculte îndelung, păstrând mereu rezerve. Totuşi era frământat de genul pe care încă nu-l pătrunsese. E de presupus că până la urmă s-ar fi lăsat condus cu încetul de „Titanul no II”.
   Nu s-a împăcat însă niciodată cu tonul minor al melancolicului Chopin şi de asemenea cu tristeţea necontenită a lui César Frank, spunând că-i vine să „leşine sau să bocească”. Îi plăcea Beethoven pentru optimismul şi eroismul lui plin de măreţie.
   Tata avea un auz muzical de mare precizie şi nimic nu-l supăra mai mult ca distonarea. Spunea adesea: „cum puteţi voi să cântaţi atât de fals, - eu, să vreau, nu pot”!
Eu aveam un glas drăguţ în tinereţe şi cântam uneori fără să bănuesc că mă ascultă tata - dar dintr’o dată îi auzeam vocea protestatară din camera de alături: „N’auzi că e fals! E „do” natural, - de ce schimbi tonul?!”
   Cunoştea perfect intervalele şi toate tonurile cu legile lor. Simţea perfect toate stilurile proprii fiecărui compozitor. Într’o zi, persecutat de un pasaj care nu şi amintea de unde aparţine, i-a scris în grabă prietenului de la Leipzig, Paul Zarifopol, notând acel pasaj şi rugându-l să-i răspundă în grabă dacă aparţine altcuiva decât lui Haendel. Era o bucată puţin cântată şi i-a trebuit lui Zaritopol mult timp ca să-l descopere. Într’adevăr era din Haendel.
   Îi plăceau mult valsurile lui Johann Strauss şi le fluera cu toată graţia şi stilul cerut, făcând ritardante şi ritmuri de o rară gingăşie, cu triluri de pasăre.
   În corespondenţa lui cu Zarifopol, probleme diverse muzicale revin cu insistenţă. Tata îi cerea mereu lămuriri, iar Zarifopol îi răspundea scriind pe portativ explicaţiile cerute de el cu pasagii întregi de muzică, spre a le trece mai uşor de înţeles tatii. Astfel, nu este de admis că dânsul nu avea nici măcar cunoştinţe elementare de muzică şi că nu ar fi ştiut nici măcar alfabetul muzical - după cum s-a spus uneori, dacă vorbea acest limbaj cu Zarifopol, cu care se înţelegea astfel.
   De asemenea îl supăra „lipsa de respect al ritmului” zicea că foarte des confundă unii muzicanţi măsura de 2/4 cu cea de 4/4. Mai spunea că totul se poate învăţa în muzică afară de ritm, cu care trebue să te naşti.
   Despre prietenii lui muzicanţi din trecut îmi amintesc doar de două nume: Caudella şi Wachmann. Despre cel din urmă vorbea cu mare admiraţie şi spunea că învăţase multe de la el. Îl cunoscuse la Maiorescu în casă, dar îl vizita deseori la el şi se împrietenise şi cu Dna Wachmann. Apoi s-a legat de Dumitriu, pianist şi profesor la Conservator. Tata îl botezase „Maestrul Metronomide”, fiind că era de origine grec şi muzicant. Îl aducea mereu acasă şi ne-a făcut să luăm lecţii de pian cu el. Vara, când plecam în vacanţă la Sinaia, tata îl aducea să stea cu noi într’o casă din aceeaşi curte cu noi. Tata aducea o pianină şi asculta cum cântă pe când noi eram lăsaţi să ne bucurăm de vacanţă.
Când am plecat să ne stabilim la Berlin, tata a invitat şi pe Metronomide, care a stat 6 luni la noi.
   La noi, la Berlin se făcea multă muzică. Aveam un pian mare, o pianină şi o epinettă. Se cântau bucăţi pentru două piane. Zarifopol care era un bun muzicant cu mare facilitate de descifrat şi Cella Delavrancea îi făceau toţi toate plăcerile, cântând ore întregi pentru el.
   Deseori îi anunţa Zarifopol câte un concert important la Leipzig - atunci tata pornea cu primul tren ca să ajungă să-l asculte.  Când auzea muzica pe gustul lui, se schimba la faţă şi fericirea se arăta în ochii lui, în care sclipeau adesea lacrămile.
   Acestea sînt amintirile care le am păstrat despre preocupările muzicale ale tatălui meu şi cred că sînt prin ele înşile grăitoare pentru conturarea laturei muzicale în personalitatea lui I.L. Caragiale.