duminică, 28 aprilie 2013

un sfânt contemporan cu noi

Călugărul Mihai Neamțu, dispărut dintre noi la 76 de ani, în anul 2000, are toate datele unui destin fără pată, comparabil, aș îndrăzni să spun, cu cel al lui Isus Hristos. Iată, pe scurt, datele care mă fac să afirm acest lucru.

   Tatăl său a fost învăţător la şcoala din satul Prilog şi cantor la biserica greco-catolică din localitate. Prima născută în familie este Ana, sora care va sta alături de Mihai întreaga sa viaţă, pentru a-l ajuta în misiunea sa. Familia a avut 12 copii. Mihai termină 5 clase elementare şi rămâne cantor în biserica greco-catolică locală. La un moment dat, împreună cu sora sa, Ana, simte chemare la călugărie.
   Printre multele semne supranaturale care susţin vocaţia sa specială, iată numai unul: când era mic copil, părinţii îl purtau cu ei la câmp, la muncă. În locul în care se găsea el începea brusc să plouă, iar în jur cerul era perfect senin. Astfel, părinţii au fost obligaţi să-l lase acasă, între icoane.
   La 14 ani cade dintr-un copac şi se răneşte grav la mâna stângă. Tot braţul stâng devine semiparalizat. În timp, semiparalizia cuprinde întreaga parte stângă a corpului. Astfel începe o viaţă de suferinţă şi sacrificiu. Această suferinţă o va purta până la sfârşitul vieţii. În acest context, trebuie spus că Fecioara Maria i s-a arătat de multe ori, începând din copilărie. La ceva timp după acest incident, într-o viziune, Fecioara Maria îi cere să aleagă între propria vindecare şi harul de a vindeca oameni, prin propriul sacrificiu de bună voie. Mihai alege să sufere în numele Domnului de bună voie, pentru ”a completa suferinţele care lipsesc Corpului Mistic al lui Isus”.
   Prin harul de a vedea în adâncul oamenilor, acesta putea identifica cu mare precizie bolile corpului, ale sufletului şi ale spiritului uman, vindeca persoanele bolnave, îi ajuta pe cei în nevoi,  convertea atei, întorcea la credinţă pe cei rătăciţi; făcea toate acestea cu rugăciunea, cu sacrificiul personal şi cu ajutorul unor reţete din plante primite prin inspiraţie de la Dumnezeu. Sunt confirmate sute de mii de vindecări şi convertiri miraculoase în România şi în străinătate.
   "Unchiul" Mihai nu s-a abătut niciodată de la regulile Bisericii Greco-Catolice şi ale Ordinului Sfântul Vasile. În acest sens, există nenumărate mărturii de preoţi și călugări (catolici şi ortodocşi). Aceia care l-au îndrumat în viaţa spirituală spun că nu a avut niciodată vreun păcat. Confesiunea fratelui Mihai se transforma adeseori într-o lecţie spirituală chiar pentru confesori.
   Părintele Leon, discipolul său cel mai apropiat, povestește: "Unchiu Mihai, cum îi spuneam toți, mi-a mărturisit că, la vârsta de vreo cinci ani, când l-a întâlnit pe Hristos la Euharistie, adică la prima Împărtășanie de care își amintea, a simțit că se schimbă ceva în ființa lui. A pornit la cules de plante cu Anuca, sora sa, prin toate pădurile astea, fără să fi primit învățătură de la cineva, și le știa foloasele pentru sănătate, de parcă i le-ar fi șoptit Duhul Sfânt!". Sora Anuca întărește cele spuse de părinte. "Parcă ziceai că-i crește priceperea de la zi la zi. Pe la 13 ani, s-a trezit că paralizează... Nu s-a mai putut scula din pat! Părinții, săracii, se tot întrebau pentru ce păcate să plătească tocmai cu o așa nenorocire. Dar el mi-a spus să mă duc în pădure și să-i aduc anume plante de leac, ca să-i fac un ceai. Numai așa s-o vindecat, de unul singur, da' nu i-o trecut de tot, c-o ramas cu puțină greutate la vorbă, până la bătrânețe. Nimeni n-o știut ce-o avut atunci, da' nu ne-am mai îndoit de priceperea lui niciodată! Pe vremea comuniștilor ne-am câștigat pâinea culegând plante pentru Plafar, numai că Mihai nu le-o dat listele lui cu ceaiuri, ca să nu-l creadă nebun."
   Pe măsură ce treceau anii, vestea că un țăran din satul Prilog face vindecări, pune adevărate diagnostice medicale și are liste de ceaiuri naturale, numite mai târziu Ceaiurile de viață lungă, s-a răspândit în Țara Oașului, în restul Maramureșului și în întreg Ardealul, ajungând până la București. Mii și mii de oameni au trecut pe la casa lui Mihai Neamțu, aflându-și alinare sufletească și trupească. "Erau primiți toți, de dimineața până seara, iar recompensele materiale n-au fost niciodată acceptate!", precizează părintele Leon.
   Faima de vindecător a lui Mihai Neamțu a luat o asemenea amploare încât, pe la începutul anilor '80, l-au vizitat la Prilog și persoane publice, ca terapeutul Valeriu Popa sau poetul Adrian Păunescu, care a publicat și un reportaj în revista "Flacăra". La sugestia aceluiași, însuși Nicolae Ceaușescu l-a chemat pe vindecător la București, după ce fusese operat de prostată a doua oară. Sora Anuca își amintește: "Întâi o vrut să ne trimeată elicopteru', da' ne-o fost frică. Atunci or venit să ne ia cu mașinile. Am mers și eu, ca să nu-l las singur. Mihai o vorbit cu Ceaușescu, l-o pipăit, l-o privit și i-o dat rețeta ceaiului din coaja de mesteacăn împotriva cancerului. Acela o făcut ochii mari când o auzit că trebuie să meargă în pădure, ca să taie un mesteacăn de statura sa și la fel de mare cât lățimea capului său. Nu știu dac-o ajuns să mai bea ceaiul acela, da' Mihai, dupa ce-am plecat, mi-o zâs acasă: Degeaba-l bea, că ăsta nu moare de moarte bună!. Și așa o fo', că l-or pușcat, după câțiva ani...".

   Pe lângă Ceaiurile de viață lungă ce l-au facut atât de vestit, monahul de la Prilog a lăsat unuia dintre apropiații săi, părintele Partenie Lamurean din Oradea, o celebră Listă cu cele 24 de cuvinte care nu trebuie rostite niciodată. Pe cât par de simple, pe atât sunt de profunde și tulburătoare semnificațiile creștine ale acestor învățături.
   Monahul mai ține să precizeze că ele "sunt cele 24 de scaune despre care vorbește Sf. Ioan în Apocalipsă. Masa din mijlocul scaunelor este lumea care va fi judecată după cele 24 de cuvinte". Iată lista lor: 1) Sudalma 2) Blestemul 3) Dracul 4) Răul 5) De ce ai facut? 6) Nu a trebuit să faci! (probabil Nu trebuia să faci! - nota mea) 7) Nu ai facut bine! 8) Nu știu 9) Nu pot 10) Nu reușesc 11) Baiul 12) Greul 13) Necazul 14) Nu merg 15) Nu fac 16) Nu vreau 17) Nu văd 18) Nu aud 19) Nu găsesc 20) Nu înțeleg 21) Am uitat 22) Am pierdut 23) Am spart 24) Am stricat...
   Este limpede, așa cum reiese și din această enumerare, că monahul de la Prilog recomanda evitarea oricărei negații, mai ales negarea actelor fundamentale, ferirea de a enunța orice fel de neputință și în general exprimarea unor cuvinte "cheie" cu semnificație gravă, precum "sudalma" (înjuratura), "dracul" (cu toate sinonimele, mai puțin cele biblice) etc.
De pildă, "răul", cu toate posibilele variante ce gravitează în jurul său, "se poate spune în rugăciune, se poate citi, se poate scrie. Dar acei care-l rostesc vor avea sigur parte de el". "De ce ai făcut? Nu a trebuit să faci! Nu ai făcut bine!", adică numerele 5, 6 și 7 pe lista interdicțiilor, își află urmatoarea explicație: "Aceste expresii sunt asemănătoare, iar prin nefolosirea lor învățăm să nu mustrăm pe nimeni și să nu facem observații nimănui. Cuvântul atinge sufletul, îl poate mângâia sau ucide. Nu avem nici un drept să judecăm pe nimeni (...) Să înlocuiți cele trei expresii cu ar fi mai bine să faci așa și să arătați cum trebuie făcut."

Și încă un aspect interesant subliniat de acest monah: cel mai important act de voință și de penitență pentru orice creștin, pe lângă ajunările periodice, rămâne "canonul tăcerii". Monahul îi învață pe oameni să nu vorbească fără a fi întrebați, decât în cazuri explicite, să vorbească puțin și concis și să-și aleagă două ore pe zi, în răstimpul cărora să evite orice conversație, putând doar citi sau scrie. Cu atât mai bine ar fi dacă acele ore ar coincide cu rostirea în gând a unui Rozariu sau a mai multor rugi. Urmarea statornică a acestei terapii are drept consecință binefăcătoare dezvoltarea atenției față de orice vorbe care se rostesc și prudența crescută în vederea evitării cuvintelor cu rezonanțe negative, profund dăunătoare.

miercuri, 17 aprilie 2013

muzica lui Caragiale

Foarte puţini ştiu că I. L. Caragiale era un foarte mare meloman, dar şi un remarcabil critic muzical şi prieten apropiat al generaţiei enesciene de muzicieni de la începutul secolului XX.
   Însuşi fondatorul Operei Române, George Ştephănescu, confirmă profesionalismul muzical al lui Caragiale: „Pe lângă darul de a scrie - mărturisea compozitorul într-o scrisoare adresată dramaturgului în 1901 - D-ta mai ai şi darul foarte rar de a înţelege celelalte arte mai bine decât mulţi specialişti.” (sublinierile aparţin lui George Ştephănescu)    
   Cella Delavrancea îl citează vechiul ei sfătuitor şi prieten,  Ion Luca Caragiale, într-o scrisoare către o discipolă a sa: „Acum mulţi, mulţi ani, cineva a scris despre o fată tânără. A povestit c-a îmblânzit un cal năzdrăvan şi c-a uimit o lume întreagă. Scriitorul era Caragiale, fata se numea Cella Delavrancea, iar calul năzdrăvan era pianul. Acum e rândul meu să scriu despre o copilă minunată care a îmblânzit un cal năzdrăvan şi a parcurs cu el un drum greu, care o va duce la glorie…” (1955).
   Însă argumentele decisive sunt admirabil susţinute de fiica scriitorului, Ecaterina Logadi, prin epistola ce a adresat-o lui Viorel Cosma în 1962, cu ocazia adunării mărturiilor necesare redactării de către acesta a articolului Caragiale şi muzica (publicat în revista Muzica în acelaşi an).

Stimate Domnule Cosma,
Este o deosebită plăcere ce mi-aţi oferit cerându-mi să scriu câteva rînduri despre ce iubea mai mult părintele meu în domeniul artei, muzica.
   Se ştie că era un pasionat meloman, totuşi a fost judecat destul de superficial de unii din cei care au cercetat această latură a înclinaţiunilor sale. Am auzit adesea spunîndu-se că tatăl meu era într’adevăr muzical, dar nepregătit şi absolut neştiutor de elementare noţiuni şi reguli muzicale.
  Din tot ceea ce îmi amintesc eu, pot să vă lămuresc dându-vă dovezi contrarii, care sunt convingătoare.
   Tata cunoştea enorm de multă literatură muzicală, aproape ca un muzicolog de profesie. Toate simfoniile de Beethoven, care era idolul lui, ar fi putut să le dirijeze, indicând intrările fiecărui instrument, cu însemnătatea şi intensitatea lui. Le fluera de la un capăt la altul, făcând comentarii asupra lor care erau găsite juste şi valoroase chiar de muzicanţii de profesie.
   Dar nu cunoştea numai opera „Titanului” cum îl numea el pe preferatul lui, ci şi muzica italiană dinainte de Bach, pe Vivaldi, Scarlatti şi mulţi alţii, apoi toate uverturile lui Mozart, opere nenumărate, Bach, Haendel, pe care-l chema „Puişorul” (tradus în româneşte din germană); îl iubea pe „Papa Haydn” - ajungând până la Schubert şi Schumann - şi la sfârşit descoperirea care l-a încântat, chiar când a crezut că se sfârşise pentru el posibilitatea de-a mai îndrăgi pe alţii. A venit într’o zi emoţionat după un concert în care ascultase o simfonie de Brahms. Era fericit descoperind că „Titanul are un nepoţel!”
   Pe Wagner nu a putut să-l asculte îndelung, păstrând mereu rezerve. Totuşi era frământat de genul pe care încă nu-l pătrunsese. E de presupus că până la urmă s-ar fi lăsat condus cu încetul de „Titanul no II”.
   Nu s-a împăcat însă niciodată cu tonul minor al melancolicului Chopin şi de asemenea cu tristeţea necontenită a lui César Frank, spunând că-i vine să „leşine sau să bocească”. Îi plăcea Beethoven pentru optimismul şi eroismul lui plin de măreţie.
   Tata avea un auz muzical de mare precizie şi nimic nu-l supăra mai mult ca distonarea. Spunea adesea: „cum puteţi voi să cântaţi atât de fals, - eu, să vreau, nu pot”!
Eu aveam un glas drăguţ în tinereţe şi cântam uneori fără să bănuesc că mă ascultă tata - dar dintr’o dată îi auzeam vocea protestatară din camera de alături: „N’auzi că e fals! E „do” natural, - de ce schimbi tonul?!”
   Cunoştea perfect intervalele şi toate tonurile cu legile lor. Simţea perfect toate stilurile proprii fiecărui compozitor. Într’o zi, persecutat de un pasaj care nu şi amintea de unde aparţine, i-a scris în grabă prietenului de la Leipzig, Paul Zarifopol, notând acel pasaj şi rugându-l să-i răspundă în grabă dacă aparţine altcuiva decât lui Haendel. Era o bucată puţin cântată şi i-a trebuit lui Zaritopol mult timp ca să-l descopere. Într’adevăr era din Haendel.
   Îi plăceau mult valsurile lui Johann Strauss şi le fluera cu toată graţia şi stilul cerut, făcând ritardante şi ritmuri de o rară gingăşie, cu triluri de pasăre.
   În corespondenţa lui cu Zarifopol, probleme diverse muzicale revin cu insistenţă. Tata îi cerea mereu lămuriri, iar Zarifopol îi răspundea scriind pe portativ explicaţiile cerute de el cu pasagii întregi de muzică, spre a le trece mai uşor de înţeles tatii. Astfel, nu este de admis că dânsul nu avea nici măcar cunoştinţe elementare de muzică şi că nu ar fi ştiut nici măcar alfabetul muzical - după cum s-a spus uneori, dacă vorbea acest limbaj cu Zarifopol, cu care se înţelegea astfel.
   De asemenea îl supăra „lipsa de respect al ritmului” zicea că foarte des confundă unii muzicanţi măsura de 2/4 cu cea de 4/4. Mai spunea că totul se poate învăţa în muzică afară de ritm, cu care trebue să te naşti.
   Despre prietenii lui muzicanţi din trecut îmi amintesc doar de două nume: Caudella şi Wachmann. Despre cel din urmă vorbea cu mare admiraţie şi spunea că învăţase multe de la el. Îl cunoscuse la Maiorescu în casă, dar îl vizita deseori la el şi se împrietenise şi cu Dna Wachmann. Apoi s-a legat de Dumitriu, pianist şi profesor la Conservator. Tata îl botezase „Maestrul Metronomide”, fiind că era de origine grec şi muzicant. Îl aducea mereu acasă şi ne-a făcut să luăm lecţii de pian cu el. Vara, când plecam în vacanţă la Sinaia, tata îl aducea să stea cu noi într’o casă din aceeaşi curte cu noi. Tata aducea o pianină şi asculta cum cântă pe când noi eram lăsaţi să ne bucurăm de vacanţă.
Când am plecat să ne stabilim la Berlin, tata a invitat şi pe Metronomide, care a stat 6 luni la noi.
   La noi, la Berlin se făcea multă muzică. Aveam un pian mare, o pianină şi o epinettă. Se cântau bucăţi pentru două piane. Zarifopol care era un bun muzicant cu mare facilitate de descifrat şi Cella Delavrancea îi făceau toţi toate plăcerile, cântând ore întregi pentru el.
   Deseori îi anunţa Zarifopol câte un concert important la Leipzig - atunci tata pornea cu primul tren ca să ajungă să-l asculte.  Când auzea muzica pe gustul lui, se schimba la faţă şi fericirea se arăta în ochii lui, în care sclipeau adesea lacrămile.
   Acestea sînt amintirile care le am păstrat despre preocupările muzicale ale tatălui meu şi cred că sînt prin ele înşile grăitoare pentru conturarea laturei muzicale în personalitatea lui I.L. Caragiale.

luni, 1 aprilie 2013

piedestalul gol

Înţelepciunea presupune o echidistanţă olimpiană faţă de umorile mici. Până prin anul 2000, recunoşteam această trăsătură la domnii Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu, pe care de aceea îi admiram în cel mai înalt grad. Admiram la aceştia calmul imperturbabil, claritatea şi uşurinţa exprimării ideilor, umorul fin, dar şi modestia, bunul simţ şi, evident, cultura vastă, pe care le remarcam atât în dialogurile televizate, cât şi în cărţile lor. Distanţa faţă de jungla politică, pe care o luaseră aceştia în primii ani de după evenimentele din decembrie 1989, mi s-a părut opţiunea corectă pentru nişte oameni percepuţi de foarte mulţi ca nişte veritabili înţelepţi ai neamului (ministeriatul dlui Pleşu la Cultură şi la Externe l-am perceput atunci, ca şi acum, ca neafiliat politic, ca pe o favoare făcută de acesta clasei politice de atunci, în interesul superior al ţării, la fel ca şi funcţia de consilier prezidenţial acceptată pentru scurt timp mai târziu). Am avut convingerea mult timp că aceşti doi corifei ai culturii române nu pot/vor fi nicicând pervertiţi de micimea zbaterii junglei politice şi că vor şti mereu să-şi păstreze nealterată această imagine olimpiană, pe drept câştigată de-a lungul timpului prin activitatea lor asiduă spre binele culturii române.
  Această admiraţie mi-a fost zdruncinată, din păcate, extrem de serios în ultimii ani. Până la un punct, pot înţelege preferinţele politice ale oricui (însuşi Eminescu a avut anumite preferinţe politice, ideologice). Însă a coborî de pe piedestalul cel mai înalt pe care ai ajuns după atâta trudă, după atâtea sacrificii şi neajunsuri sau neplăceri îndurate în perioada comunistă, doar pentru a te înregimenta de partea unui personaj politic ca actualul preşedinte, mi se pare cu totul de neînţeles, chiar şocant.   
  Niciodată nu voi accepta că aceştia nu au avut cunoştinţă de subiectul "flota", de secvenţa cu lovirea copilului, de situaţiile controversate ale afacerilor fratelui sau legate de sprijinul făţiş al propriilor fiice în domeniul locativ sau electoral, de denigrarea regelui (de ce aţi tăcut atunci, stimaţi domni?), de implicarea cu efecte dezastruoase a acestuia în deciziile guvernamentale sau în justiţie, etc.
  Nu am auzit niciodată un gest dezaprobator sau măcar de reţinere faţă de acţiunile preşedintelui (şi revin aici numai cu exemplul cel mai evident: lipsa de reacţie a acestora la atitudinea acestuia faţă de rege, domnii Pleşu şi Liiceanu fiind pro-monarhişti notorii).
  În schimb, spre şocul meu, deşi ambii sunt apariţii extrem de discrete în spaţiul public, aşa cum de altfel le stă bine unor oameni de asemenea ţinută intelectuală, i-am descoperit pe ambii la televiziuni aservite preşedintelui, combătând, criticând vârtos şi cu talent, fără nicio reţinere, pe adversarii politici ai preşedintelui.
  Mi se pare axiomatic că nimeni nu este sfânt în politică: nici actualii guvernanţi, dar nici actualul preşedinte; în consecinţă, este firesc că toţi politicienii sunt criticabili, pentru compromisuri mai mult sau mai puţin blamabile. În acest caz, cum îmi justifică cei doi opţiunea lor de afinitate politică, în aşa fel încât să-mi recapăt admiraţia faţă de dânşii, profund afectată acum? Spunând înainte de alegeri (dl. Pleşu) că îl preferă pe Băsescu (lui Geoană) pentru că are umor şi că va avea ocazia din când în când să se distreze la glumele prezidenţiale?
  Oare cei 89% dintre români care au cerut suspendarea s-au înşelat, iar domnii Pleşu şi Liiceanu, în înţelepciunea lor, au văzut binele pe care dl Băsescu vroia să ni-l facă cu forţa, întocmai precum Brătianu în anii '20? Sau, cine ştie, cei doi intelectuali or fi fost cumva ameninţaţi cu moartea de oamenii preşedintelui (sic!) ? Or, şi mai trist: să fie cumva şantajabili? (or fi existând, poate, niscai dosare, pregătite din timp de vechii prieteni cu ochi albaştri ai preşedintelui?)
  Semnele de întrebare rămân. Pentru mine, însă, un lucru e cert: domnii Pleşu şi Liiceanu au părăsit, din păcate, piedestalul!