sâmbătă, 10 octombrie 2009

haideţi la muncă! (dar parcă nici aşa!!!)

Munca e, desigur, foarte importantă, având diverse roluri în viaţa oamenilor. Unora le dă un sentiment de siguranţă, de împlinire; altora le asigură mijloacele de trai, iar pentru unii, pur şi simplu are rolul de a umple timpul, viaţa. Numai că, mi se pare mie, în Japonia lucrurile merg mult prea departe! 
  Iată aici un fragment de articol din Cotidianul de acum două zile care mi se pare extrem de sugestiv în ce priveşte morala muncii, atât pentru "aşa da", cât şi pentru "aşa nu":
   Japonezii sunt, în general, budişti şi şintoişti. Adevărata lor religie însă pare a fi munca.
   Ca o continuare modernă a codului onoarei ce presupunea, printre multe alte lucruri, şi o supunere totală faţă de stăpân, ei îşi dau viaţa la locul de muncă dacă shogunul de azi, patronul, le-o cere.  Nici un angajat nu părăseşte biroul până ce şeful lui direct nu a plecat acasă, iar şeful cu pricina e cu ochii ca pe butelie pe şeful lui direct şi tot aşa. Dacă patronul îşi petrece noaptea la birou, unde are de obicei şi o cameră retrasă cu un pat, angajaţii stau cuminţi pe loc.
   Timpul liber este atât de preţios încât fiecare secundă contează şi este folosită pentru a-şi reîncărca bateriile. Noţiunea de weekend e relativă, iar concediul înseamnă cam o săptămână liberă pe an atunci când călătoresc în Europa, unde filmează şi fotografiază tot ce văd pe repede înainte, urmând să savureze filmările de vacanţă acasă pentru că la faţa locului nu au timp.
   Unul dintre cele mai ciudate tablouri este cel al metrourilor sau al trenurilor de suprafaţă, în care aproape toată lumea moţăie sau doarme de-a binelea. Şi-au antrenat organismul în aşa fel încât închid ochii de la intrarea în metrou şi-i deschid de parcă le-ar suna un ceas deşteptător în cap când trebuie să coboare. Somnul din mijloacele de transport nu este tulburat nici măcar de faptul că uneori trebuie să stea în picioare. Trenul îl mai zgâlţâie la câte o cotitură, dar japonezul doarme liniştit în continuare, în picioare, precum caii, ba, uneori, chiar sforăie sau vorbeşte în somn. Când i-am întrebat pe unii cum de reuşesc această performanţă, mi-au răspuns cu mândrie patriotică: „Nu e nici o noutate. În război, soldaţii japonezi dormeau în marş. Iar noi suntem cu toţii nişte soldaţi disciplinaţi care ducem marşul mai departe“.
   Munca până la epuizare este probabil şi cauza pentru care rata sinuciderii în Japonia este una dintre cele mai mari din lume. Principala cale de evadare din realitate, în rarele cazuri în care au vreme de aşa ceva, sunt jocurile de noroc. În Shinjuku şi în alte cartiere se întind pe mii de metri hale imense cu „păcănele“, ca într-un Las Vegas asiatic. Unii şi-au pierdut banii, casa şi maşina din pricina acestei patimi şi au ajuns astfel să îngroaşe rândurile zecilor de mii de homeleşi.
   Nicăieri în lume nu cred că există atât de mulţi oameni ai străzii ca la Tokyo. Sub fiecare pod, sub fiecare şosea suspendată şi în fiecare bancă din orice parc vezi saltele frumos aranjate, curate, cu cearşaf şi pătură, sau cutii mari de carton în care „locuiesc“ oamenii fără adăpost. Într-o societate care trăieşte în cultul muncii, astfel de oameni sunt priviţi ca ultimele gunoaie şi probabil numai legile moderne ale secolului XXI îi împiedică pe cei din castele superioare să-i „termine“ cu totul pe aceşti outcast. Nici unul dintre homeleşi nu cerşeşte, pentru că, probabil, oricum nu ar primi nici un bănuţ. Întrebând un japonez îmbrăcat frumos, la costum Armani, dacă se face ceva pentru ajutorarea oamenilor străzii, mi-a răspuns sec: „Şi-au făcut-o cu mâna lor. Şi-au pierdut averea la jocuri de noroc sau au băut-o. Nu le plângeţi de milă. Noi nu o facem“.
   Japonezii când se apucă de un lucru, oricare ar fi el, îl fac metodic, până la capăt. La muncă, pe stradă sau în conflicte. De pildă, într-o seară, într-un scuar am văzut doi bărbaţi bătându-se. De fapt, unul îl luase de gât pe celălalt şi cu o tenacitate vecină cu demenţa îl dădea cu capul de o bordură, ritmic, ca un metronom. Trotuarul se umpluse de sânge şi se auzea cum celui lovit îi crăpau oasele. Lumea trecea absolut impasibilă pe lângă ei, în timp ce noi, turiştii europeni, priveam şocaţi, de parcă urmăream scenele unui film de groază. Doi dintre actorii cu care eram, Şerban Pavlu şi Elias Ferkin, au intervenit să-i despartă. Combatanţii au fost absolut deranjaţi de această intruziune în „business-ul“ lor şi au plecat să se caftească mai departe, pe o altă stradă. Probabil că unul dintre ei nu a scăpat viu în noaptea aceea. „Lăsaţi-i în pace“, ne-a spus un trecător japonez. „E o scenă tipică de gelozie dintre doi homosexuali. Ei de fapt se iubesc“, a continuat el cu un cinism incredibil.
   Sentimentul de datorie este atât de adânc înrădăcinat în ADN-ul lor încât nu suportă să nu-şi facă treaba pentru care sunt plătiţi. La hotel, eram aproape terorizată de femeile de serviciu pe care încercam să le conving că nu e nevoie să facă curat în cameră chiar în fiecare zi. Dacă dormeam până mai târziu dimineaţa şi lăsam pe uşă semnul de „Do not disturb“, mă trezeam cu bileţele disperate strecurate sub uşă cu textul „Nu am putut face curăţenie“. Începeau apoi să curgă telefoanele de la recepţie: „Când eliberaţi camera pentru curăţenie? Peste 5 minute e bine?“ Când, în sfârşit, învinsă, părăseam camera, dădeam nas în nas cu o armată de femei mici, înarmate cu mopuri, aspiratoare şi cârpe de praf care aşteptau acolo probabil de multă vreme. După ce îmi aruncau o privire aproape duşmănoasă, năvăleau ca termitele să cotropească câmpul de luptă. La întoarcere găseam o ordine ca la cazarmă în care bineînţeles că nu-mi mai găseam lucrurile.