luni, 1 noiembrie 2010

despre mobilarea spiritului

În 1999, Andrei Pleşu, în acel timp ministru de externe al României, a primit premiul Grupului penrtu Dialog Social pe acel an. La festivitatea de premiere, prietenul său, filosoful Gabriel Liiceanu, a rostit câteva cuvinte de apreciere. "Un seducător de talia lui Andrei Pleşu, spunea Liiceanu, când e pus în postura de ministru de externe, poate face minuni, cucerind pentru cauza ţării sale inimile puternicilor acestei lumi."     Ulterior, în cartea sa "Declaraţie de iubire", Gabriel Liiceanu a simţit nevoia să completeze scurta caracterizare a bunului său prieten. Pasajul care mi s-a părut cel mai interesant şi demn de reţinut este acesta:
   Aş fi vrut să spun că pentru prima oară în ţara mea m-am simţit reprezentat de unul mai bun ca mine. Vreme de 50 de ani fusesem reprezentat, ca român, în interiorul şi în afara ţării, de criminali calificaţi ai istoriei, de uzurpatori, de derbedei, de agramaţi, de lingăi, de securişti şi lichele, de tipi slinoşi, de mitocani şi slugi. Destinul meu şi imaginea noastră în ochii altora fuseseră construite de asemenea oameni. Cu asemenea oameni se făcuse istoria României. Şi această istorie o trăgeam oriunde după mine, ca pe o umbră slută care nu-mi reproducea conturul, porţie zilnică de umilinţă ce-mi fusese hărăzită, capital ireductibil de suferinţă şi blestem. Grozăvia de a fi român, de a te război oriunde în lume cu acest handicap de pornire, câţi înaintea mea nu o resimţiseră, dar cu cât mai puţine temeiuri decât mine! Pentru prima oară după 50 de ani, ţara mea, în care fusesem prost, lichea şi şmecher pentru că eram reprezentat de proşti, lichele şi şmecheri, era reprezentată de cineva care mă făcea să cred că eram inteligent, eficace şi simpatic, pentru că el era inteligent, eficace şi simpatic.
   Desigur, omul acesta era un seducător şi afirmând asta nu spusesem nici un neadevăr. Ceea ce uitasem să spun era că, pentru a deveni un seducător planetar, e nevoie de foarte multe lucruri adunate într-o singură persoană. E nevoie de o inteligenţă ieşită din comun, dar care, dacă e "goală", adică nemobilată de alfabetul european al culturii, nu face doi bani. E nevoie de un ton potolit, de o frazare bună, de cuvinte alese, de o dicţie civilizată, de un har al vocii frumoase. E nevoie de vorbirea cursivă în engleză, franceză şi germană, de foarte mult umor, de capacitatea de a improviza inteligent şi de a face cât mai puţine gafe cu putinţă. Şi e nevoie, mai presus decât orice, de un ton al adevărului, de gândul simplu că pe scena lumii pierde cel care minte patetic şi şmechereşte."
    Şi pentru că tot veni vorba de cultură, voi mai adăuga o idee ce mi se pare extrem de valabilă în contextul îndepărtării tot mai mari de cultură a oamenilor, idee aparţinând lui Constantin Noica şi preluată de discipolul său Liiceanu în alt capitol al cărţii citate, capitol subintitulat "Definiţia cărţii. De ce citim?". Astfel, Noica dă cititului o justificare igienică, pentru că nu numai trupul, ci şi spiritul poate fi "nespălat"; astfel, cititul este un mijloc de a-ţi face toaleta în ordinea spiritului. De aceea cartea este elementul central în igiena mentală. Spiritul are şi el nevoie de o dietă; el "arată" după cum îl hrăneşti. Implicit, poţi să te îndobitoceşti necitind.


Jethro Tull - Wond'ring Aloud (Aqualung)