Înţelepciunea presupune o
echidistanţă olimpiană faţă de umorile mici. Până prin anul 2000, recunoşteam
această trăsătură la domnii Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu, pe care de aceea
îi admiram în cel mai înalt grad. Admiram la aceştia calmul imperturbabil,
claritatea şi uşurinţa exprimării ideilor, umorul fin, dar şi modestia, bunul
simţ şi, evident, cultura vastă, pe care le remarcam atât în dialogurile
televizate, cât şi în cărţile lor. Distanţa faţă de jungla politică, pe care o
luaseră aceştia în primii ani de după evenimentele din decembrie 1989, mi s-a
părut opţiunea corectă pentru nişte oameni percepuţi de foarte mulţi ca nişte
veritabili înţelepţi ai neamului (ministeriatul dlui Pleşu la Cultură şi la
Externe l-am perceput atunci, ca şi acum, ca neafiliat politic, ca pe o favoare
făcută de acesta clasei politice de atunci, în interesul superior al ţării, la
fel ca şi funcţia de consilier prezidenţial acceptată pentru scurt timp mai
târziu). Am avut convingerea mult timp că aceşti doi corifei ai culturii române
nu pot/vor fi nicicând pervertiţi de micimea zbaterii junglei politice şi că
vor şti mereu să-şi păstreze nealterată această imagine olimpiană, pe drept
câştigată de-a lungul timpului prin activitatea lor asiduă spre binele culturii
române.
Această admiraţie mi-a fost zdruncinată, din
păcate, extrem de serios în ultimii ani. Până la un punct, pot înţelege
preferinţele politice ale oricui (însuşi Eminescu a avut anumite preferinţe
politice, ideologice). Însă a coborî de pe piedestalul cel mai înalt pe care ai
ajuns după atâta trudă, după atâtea sacrificii şi neajunsuri sau neplăceri îndurate în
perioada comunistă, doar pentru a te înregimenta de partea unui personaj politic
ca actualul preşedinte, mi se pare cu totul de neînţeles, chiar şocant.
Niciodată nu voi accepta că aceştia nu au
avut cunoştinţă de subiectul "flota", de secvenţa cu lovirea copilului, de
situaţiile controversate ale afacerilor fratelui sau legate de sprijinul făţiş
al propriilor fiice în domeniul locativ sau electoral, de denigrarea regelui
(de ce aţi tăcut atunci, stimaţi domni?), de implicarea cu efecte dezastruoase
a acestuia în deciziile guvernamentale sau în justiţie, etc.
Nu am auzit niciodată un gest dezaprobator
sau măcar de reţinere faţă de acţiunile preşedintelui (şi revin aici numai cu
exemplul cel mai evident: lipsa de reacţie a acestora la atitudinea acestuia
faţă de rege, domnii Pleşu şi Liiceanu fiind pro-monarhişti notorii).
În schimb, spre şocul meu, deşi ambii sunt apariţii
extrem de discrete în spaţiul public, aşa cum de altfel le stă bine unor oameni
de asemenea ţinută intelectuală, i-am descoperit pe ambii la televiziuni
aservite preşedintelui, combătând, criticând vârtos şi cu talent, fără nicio
reţinere, pe adversarii politici ai preşedintelui.
Mi se pare axiomatic că nimeni nu este sfânt
în politică: nici actualii guvernanţi, dar nici actualul preşedinte; în
consecinţă, este firesc că toţi politicienii sunt criticabili, pentru
compromisuri mai mult sau mai puţin blamabile. În acest caz, cum îmi justifică
cei doi opţiunea lor de afinitate politică, în aşa fel încât să-mi recapăt admiraţia
faţă de dânşii, profund afectată acum? Spunând înainte de alegeri (dl. Pleşu)
că îl preferă pe Băsescu (lui Geoană) pentru că are umor şi că va avea ocazia
din când în când să se distreze la glumele prezidenţiale?
Oare cei 89% dintre români care au cerut
suspendarea s-au înşelat, iar domnii Pleşu şi Liiceanu, în înţelepciunea lor,
au văzut binele pe care dl Băsescu vroia să ni-l facă cu forţa, întocmai precum
Brătianu în anii '20? Sau, cine ştie, cei doi intelectuali or fi fost cumva ameninţaţi cu
moartea de oamenii preşedintelui (sic!) ? Or, şi mai trist: să fie cumva
şantajabili? (or fi existând, poate, niscai dosare, pregătite din timp de
vechii prieteni cu ochi albaştri ai preşedintelui?)
Semnele de întrebare rămân. Pentru mine,
însă, un lucru e cert: domnii Pleşu şi Liiceanu au părăsit, din păcate,
piedestalul!
