duminică, 28 iulie 2019

Ion Antonescu - o Casandră a României

Casandra - legendară locuitoare a Troiei, căreia zeul Apollo, îndrăgostit de ea, i-a oferit darul de a prezice viitorul, însă ulterior a blestemat-o ca nimeni să nu creadă profețiile ei.

Pasajele de mai jos, preluate din studiul cu numele din titlu efectuat de istoricul american Larry Watts, aduc elemente pe care puțini le cunosc. Autorul a apelat la o multitudine de surse relevante din toată lumea, și descrie, cred eu, cu maximum de obiectivitate personalitatea și cariera acestui tragic și controversat personaj al istoriei României, care a fost mareșalul Ion Antonescu.

Despre înzestrarea extrem de deficitară a armatei, neajuns cu care Ion Antonescu s-a luptat din răsputeri toată viața sa, autorul preia în mod sugestiv un citat din Leon Troțki (1913): Așa se întâmplă întotdeauna într-o țară unde puterea e în mâinile unei oligarhii necontrolate: serviciile de aprovizionare se dovedesc a fi cel mai slab organizate. În departamentele în care se fură, să zicem, o treime din banii votați de Parlament, cele două treimi rămase, se știe, nu sunt folosite în scopul prevăzut, ci se cheltuiesc în linii mari în așa fel încât să ascundă urmele lăsate de hoți. Rechiziționările militare s-au făcut ignorându-se aproape complet interesele armatei și ale populației, dându-se totodată mare atenție simpatiilor de partid și intereselor celor însărcinați cu rechiziționările.  

Despre simțul priorității și lipsa de scrupule la Carol al II-lea
- când a aflat că România va fi forțată să cedeze și Dobrogea de Sud Bulgariei, încă înainte de a începe negocierile, el a vândut castelul Balcic pentru o sumă uriașă Consiliului Orășenesc București, pentru a evita o pierdere personală.
- unui ziarist britanic i s-a sugerat că, dacă în următoarele câteva luni s-ar institui dominarea "pașnică" a țării de către Germania, Carol ar fi gata să rămână rege pentru o vreme, iar apoi să adopte atitudinea că la urma urmelor a făcut tot ce i-a stat în putință, iar acum ce mai poate face, când toată puterea i-a fost luată. Ulterior, cu sumele mari de bani investite în străinătate, s-ar putea retrage cu eleganță.

După ultimatumul din iunie 1940
- evreii din Basarabia au rămas și s-au dedat la agitații și manifestații comuniste pentru a cîștiga încrederea autorităților sovietice. 
- un important număr de evrei au trecut din Vechiul Regat în Basarabia (numai în ziua de 29 iunie au trecut circa 3000 de evrei prin punctul de frontieră de la Reni, iar alții, tot atât de numeroși, au trecut prin diferite puncte și în zilele următoare. 
- toți refugiații din Basarabia declară că au avut de îndurat foarte mari greutăți numai din partea comuniștilor locali - majoritatea evrei - care, sub influența evenimentelor, i-au supus la torturi, i-au bătut cu pietre, le-au devastat bagajele și le-au împiedicat transporturile, luându-le animalele și distrugându-le vehiculele.
- după ce Gigurtu a devenit prim-ministru și Horia Sima ministru al culturii, măsurile antievreiești s-au intensificat. Mulți evrei au fost arestați și trimiși în lagăre de concentrare, adesea ca fiind comuniști. La Galați  a avut loc un masacru minor, sub acuzația de "comunism" (o intervenție militară brutală a curmat 1000 de vieți).

Holocaust
E semnificativ faptul că Antonescu a fost de acord să nu-i marcheze pe evrei pentru identificare și dezumanizare, cu mult timp înainte să apară primele semne că Germania va pierde războiul. Mai mult, Antonescu a încercat să extindă cel puțin această măsură de protecție și asupra evreilor români internați în alte țări.
De asemenea, Antonescu a refuzat să înregimenteze România la Soluția Finală, în ciuda presiunilor germane, cu mult înainte de începerea bătăliei de la Stalingrad (noiembrie 1942, la terminarea căreia devenea din ce în ce mai evident că Germania nu va câștiga războiul în Europa).
Diplomatul german Killinger raporta ministerului său că mareșalul Antonescu a dat instrucțiuni Centralei evreiești să organizeze și să execute emigrarea a 75-70.000 de evrei în Palestina și Siria. 
În ianuarie 1943, Ministerul de Externe german era informat că emigrația evreiască despre care Lecca (funcționarul guvernamental român) dăduse asigurări că nu e posibilă, avea deja loc și că, de fapt, cinci nave au ridicat ancora și s-au acordat deja permise pentru alte zece.
Wilhelm Filderman, președintele comunității evreiești din România, a recunoscut în 1945, când comuniștii încercau deja să-l înfiereze pe Antonescu ca pe un monstru și să-l acuze de toate nenorocirile României, ajutorul dat de acesta evreilor. Filderman scria: La incercarea de a se introduce Steaua lui David, mareșalul a refuzat să se supună, protestând violent. Rezultatul a fost că germanii au ordonat deportările și mareșalul a refuzat din nou să-i deporteze pe evrei din România. Mareșalul, de-a lungul anilor de persecuție, ne-a susținut neclintit și îi datorăm adâncă recunoștință.

Reputație
Generalul Ion Antonescu era probabil cel mai vestit și respectat ofițer din întreaga țară, având și renumele cel mai bun în străinătate. Datora acest renume unei cariere militare impresionante, care se întindea pe parcursul a trei războaie, eforturilor sale de a revitaliza Mica Antantă în timpul creșterii amenințării germane, manierei impresionante în care reprezentase în trecut România la forurile internaționale și încercărilor sale continui și constante de a introduce reforma militară.
Numirea lui Antonescu a fost primită de oameni cu entuziasm. Ei văd în el un mântuitor deși, de bună seamă, dintre vechii politicieni și ziariști, mulți sunt împotriva lui.

Relații politice interne
În repetate rânduri Antonescu a dorit să ia legătura cu cele trei forțe politice importante pentru alcătuirea unui guvern de uniune/salvare națională: P.N.Ț., P.N.L. și Garda de Fier. 
Dle Maniu, rolul meu ar trebui să se termine aici, eu n-am partid, n-am partizani politici, nu știu pe cine să pun la nici un departament. În afară de Mihai Antonescu și de departamentele militare, n-am posibilitatea să numesc pe cineva, n-am făcut politică, deși am fost acuzat că fac, și rezultatul se vede, că n-am partizani politici. Voiați abdicarea regelui, iat-o, luați acum conducerea Statului. Mi-a răspuns: Nu o putem lua, dumneata trebuie să o faci.
Calcule politice l-au convins pe Maniu să se retragă din aranjamentul cu Antonescu privind formarea noului guvern. După cum explica Maniu partidului său, la scurt timp după acest refuz, Partidul Național Țărănesc are menirea sa istorică. El rămâne o mare rezervă a națiunii pentru momentul când situația internațională va fi fundamental schimbată. În mod similar, Dinu Brătianu era dispus să-i dea sfaturi "vechiului său prieten" Antonescu, dar refuză să participe  deoarece era evident că Partidul democratic Liberal nu putea lua parte activă într-un guvern de dictatură. 

Pericolul asasinării
Regele nu se putea împăca cu ideea abdicării. Astfel, acesta a pus la cale un plan de a instaura un guvern de generali și de a-i retrage lui Antonescu puterile acordate cu o noapte în urmă. Planul implica un atentat la viața lui Antonescu, fiind desemnate două amplasamente posibile: unul lângă Palatul Regal, celălalt la reședința personală a lui Antonescu. Planul a fost dejucat cănd ministrul de Interne, generalul David Popescu, considerat fidel regelui Carol, l-a prevenit pe Antonescu asupra complotului. 
La prima întrunire a Consiliului de Miniștri în ziua următoare, Antonescu a explicat că fusese la un pas de a fi executat. După aceasta, Antonescu i-a mulțumit lui Fabricius (ambasadorul Germaniei) și s-a arătat încredințat că dacă diplomatul german nu i-ar fi lansat trimisului lui Carol observația că Reich-ul nu a ținut ca el să rămână în funcție și că verifică orarele trenurilor pentru el, regele ar fi instalat un cabinet al generalului Mihail și că pe el, Antonescu, l-ar fi executat.

Relația cu Hitler
Germanii își dădeau seama că aderența lui Antonescu la cooperarea româno-germană se baza pe motive strict utilitare, dar, în mare măsură datorită realităților geopolitice și a neîntreruptei îndrăzneli și sincerități brutale ale lui Antonescu în întrevederile sale cu Hitler, îl respectau pentru aceasta și îi lăsau o remarcabilă libertate de a trata evoluțiile interne românești.
Interpretul lui Hitler, Otto Schmidt, remarca in primavara lui 1944: Observațiile lui Antonescu deveniseră de o vreme din ce în ce mai critice și mai provocatoare. Acesta dezvăluia fără milă slăbiciunile și erorile strategiei lui Hitler. Cu uimire l-am vazut pe copleșitorul dictator consultându-l cu modestie pe mareșalul român. Antonescu susținea cu consecvență necesitatea de a cădea la înțelegere cu puterile apusene.

Profeții și temeri
După rebeliunea legionară din 1941, Antonescu a încercat de mai multe ori să-l abordeze pe șeful Legației americane, din dorința de a-i convinge pe americani că o intervenție la timp a Statelor Unite ar putea evita un război mondial. 
După cum nota diplomatul american în februarie 1941, generalul mi-a arătat clar că este în mod categoric în favoarea unei păci de compromis și speră că Statele Unite vor prelua conducerea. A folosit din nou argumentul cunoscut, că un război lung nu ar însemna decât triumf pentru Rusia. 
Luna următoare, același diplomat american a raportat că Antonescu insista asupra unei păci de compromis, scoțând în evidență consecințele înfricoșătoare ale unui război prelungit și epuizant, cu dereglarea economică și socială rezultantă pentru lumea întreagă
La cinci luni de la începerea războiului României cu Uniunea Sovietică (noiembrie 1941), Antonescu arătase clar că știe că Germania va pierde în cele din urmă războiul, dar că este obligat să continue colaborarea cu această țară și să spere la ce se poate mai bine, neavând nici o altă cale deschisă.
Conform ambasadorului suedez (1944), Antonescu a confirmat că își dă seama că Germania a pierdut războiul, dar că nu vede încă nici o posibilitate de a face ceva practic pentru a ieși din război. Speră că anglo-saxonii vor debarca în Balcani înainte de a putea rușii să ajungă în România și insistă asupra acestei idei atât la Ankara cât și la Madrid, unde ambasadorul american îi este prieten personal. Mareșalul a anunțat prin aceste canale că a dat ordine armatei române să nu tragă nici un foc împotriva englezilor sau americanilor când vor ajunge la granițele României.

Moștenirea economică
Opinia convențională postbelică se bazează pe acceptarea necritică a liniei comuniste și susține că ar fi distrus economia națională și că ar fi subordonat necondiționat resursele României efortului de război german.
Din februarie 1939, Carol autorizase pătrunderea necondiționată a Germaniei în economia românească, prin semnarea pactului Wohlthat. Printre altele, pactul stipula și formarea de companii mixte germano-române pentru exploatarea minereurilor strategice, zăcămintelor petrolifere și pădurilor românești. În mod asemănător viitoarelor SOV-ROM-uri (companii mixte sovieto-române), nu se fixau practic nici un fel de condiții sau limitări pentru formarea acestor companii sau pentru procentajul de dobânzi bancare.
Antonescu recunoștea la procesul-farsă din 1946 că eram la discreția totală a germanilor, fiindcă nu puteam importa nimic fără ei. Și totuși, conform unei analize detaliate a OSS (viitorul CIA din SUA) privind industria petrolieră românească, exporturile de petrol către Germania au ajuns la punctul culminant în 1938-1939 sub regele Carol al II-lea și au scăzut odată cu venirea lui Antonescu la putere. 
Antonescu a făcut eforturi similare, cu succese asemănătoare, și în păstrarea resurselor agricole și alimentare pentru consumul românesc. Rațiile românești erau mult mai ridicate decât cele germane, reducându-se foarte puțin consumul per capita la populația urbană. Germania a primit din România în 5 ani de război exporturi echivalând cu 1,7 milioane tone de cereale, comparativ cu 2,2 milioane tone din Ungaria. Astfel, contribuția economică alimentară a României în timpul războiului a fost minusculă în raport cu marele potențial economic alimentar al țării. 
Conform aceluiași OSS (viitor CIA), la sfârșitul anului 1943, România se bucura de cel mai înalt consum caloric din Europa, iar în 1943-1944 consumul său caloric poate chiar a depășit propriul său standard antebelic.

Protejarea elitei politice
În timp ce în timpul dictaturii regale (1938-1940) opoziția și comunicarea fuseseră imposibile, nemții se plângeau permanent de reuniunile opoziției în mod invariabil pro-Aliate, Antonescu refuzând să-i aresteze sau să permită Gestapo-ului să o facă în locul lui. Maniu, de exemplu, a rămas liber și în opoziție pe întreaga durată a războiului, în ciuda cererilor germane de a fi arestat și executat. 
În aprilie 1943, cu ocazia unei vizite a lui Antonescu la Hitler, ministrul de Externe german Ribbentrop a caracterizat memoriile lui Maniu drept trădare: o astfel de trădare nu poate fi pedepsită decât cu moartea. În Germania, un om ca Maniu ar fi fost de mult spânzurat.