Foarte puţini ştiu că I. L. Caragiale era un
foarte mare meloman, dar şi un remarcabil critic muzical şi prieten apropiat al
generaţiei enesciene de muzicieni de la începutul secolului XX.
Însuşi fondatorul Operei Române,
George Ştephănescu, confirmă profesionalismul muzical al lui Caragiale: „Pe lângă darul de a scrie
- mărturisea compozitorul într-o scrisoare adresată dramaturgului în 1901 -
D-ta mai ai şi darul foarte rar de a înţelege celelalte arte mai bine
decât mulţi specialişti.” (sublinierile aparţin lui George
Ştephănescu)
Cella Delavrancea îl citează vechiul
ei sfătuitor şi prieten, Ion Luca Caragiale, într-o scrisoare către o
discipolă a sa: „Acum mulţi, mulţi ani, cineva a scris despre o fată tânără. A
povestit c-a îmblânzit un cal năzdrăvan şi c-a uimit o lume întreagă.
Scriitorul era Caragiale, fata se numea Cella Delavrancea, iar calul năzdrăvan
era pianul. Acum e rândul meu să scriu despre o copilă minunată care a
îmblânzit un cal năzdrăvan şi a parcurs cu el un drum greu, care o va duce la
glorie…” (1955).
Însă argumentele decisive sunt
admirabil susţinute de fiica scriitorului, Ecaterina Logadi, prin epistola ce a
adresat-o lui Viorel Cosma în 1962, cu ocazia adunării mărturiilor necesare
redactării de către acesta a articolului Caragiale şi muzica (publicat
în revista Muzica în acelaşi an).
Stimate Domnule Cosma,
Este
o deosebită plăcere ce mi-aţi oferit cerându-mi să scriu câteva rînduri despre
ce iubea mai mult părintele meu în domeniul artei, muzica.
Se ştie că era un pasionat meloman, totuşi a fost judecat destul de superficial
de unii din cei care au cercetat această latură a înclinaţiunilor sale. Am
auzit adesea spunîndu-se că tatăl meu era într’adevăr muzical, dar nepregătit
şi absolut neştiutor de elementare noţiuni şi reguli muzicale.
Din tot ceea ce îmi amintesc eu, pot să vă lămuresc dându-vă dovezi contrarii,
care sunt convingătoare.
Tata cunoştea enorm de
multă literatură muzicală, aproape ca un muzicolog de profesie. Toate
simfoniile de Beethoven, care era idolul lui, ar fi putut să le dirijeze,
indicând intrările fiecărui instrument, cu însemnătatea şi intensitatea lui. Le
fluera de la un capăt la altul, făcând comentarii asupra lor care erau găsite
juste şi valoroase chiar de muzicanţii de profesie.
Dar nu cunoştea numai opera „Titanului” cum îl numea el pe preferatul lui, ci
şi muzica italiană dinainte de Bach, pe Vivaldi, Scarlatti şi mulţi alţii, apoi
toate uverturile lui Mozart, opere nenumărate, Bach, Haendel, pe care-l chema
„Puişorul” (tradus în româneşte din germană); îl iubea pe „Papa Haydn” -
ajungând până la Schubert şi Schumann - şi la sfârşit descoperirea care l-a
încântat, chiar când a crezut că se sfârşise pentru el posibilitatea de-a mai
îndrăgi pe alţii. A venit într’o zi emoţionat după un concert în care ascultase
o simfonie de Brahms. Era fericit descoperind că „Titanul are un nepoţel!”
Pe Wagner nu a putut să-l asculte îndelung, păstrând mereu rezerve. Totuşi era
frământat de genul pe care încă nu-l pătrunsese. E de presupus că până la urmă
s-ar fi lăsat condus cu încetul de „Titanul no II”.
Nu s-a împăcat însă niciodată cu tonul minor al melancolicului Chopin şi de
asemenea cu tristeţea necontenită a lui César Frank, spunând că-i vine să
„leşine sau să bocească”. Îi plăcea Beethoven pentru optimismul şi eroismul lui
plin de măreţie.
Tata avea un auz muzical de
mare precizie şi nimic nu-l supăra mai mult ca distonarea. Spunea
adesea: „cum puteţi voi să cântaţi atât de fals, - eu, să vreau, nu pot”!
Eu
aveam un glas drăguţ în tinereţe şi cântam uneori fără să bănuesc că mă ascultă
tata - dar dintr’o dată îi auzeam vocea protestatară din camera de alături:
„N’auzi că e fals! E „do” natural, - de ce schimbi tonul?!”
Cunoştea perfect intervalele şi toate
tonurile cu legile lor. Simţea perfect toate stilurile proprii fiecărui
compozitor. Într’o zi, persecutat de un pasaj care nu şi amintea de unde
aparţine, i-a scris în grabă prietenului de la Leipzig, Paul Zarifopol, notând
acel pasaj şi rugându-l să-i răspundă în grabă dacă aparţine altcuiva decât lui
Haendel. Era o bucată puţin cântată şi i-a trebuit lui Zaritopol mult timp ca
să-l descopere. Într’adevăr era din Haendel.
Îi plăceau mult valsurile lui Johann Strauss şi le fluera cu toată graţia şi
stilul cerut, făcând ritardante şi ritmuri de o rară gingăşie, cu triluri de
pasăre.
În corespondenţa lui cu Zarifopol, probleme diverse muzicale revin cu
insistenţă. Tata îi cerea mereu lămuriri, iar Zarifopol îi răspundea scriind pe
portativ explicaţiile cerute de el cu pasagii întregi de muzică, spre a le
trece mai uşor de înţeles tatii. Astfel, nu este de admis că dânsul nu avea
nici măcar cunoştinţe elementare de muzică şi că nu ar fi ştiut nici măcar
alfabetul muzical - după cum s-a spus uneori, dacă vorbea acest limbaj cu
Zarifopol, cu care se înţelegea astfel.
De asemenea îl supăra „lipsa de respect al ritmului” zicea că foarte des
confundă unii muzicanţi măsura de 2/4 cu cea de 4/4. Mai spunea că totul se
poate învăţa în muzică afară de ritm, cu care trebue să te naşti.
Despre prietenii lui muzicanţi din trecut îmi amintesc doar de două nume:
Caudella şi Wachmann. Despre cel din urmă vorbea cu mare admiraţie şi spunea că
învăţase multe de la el. Îl cunoscuse la Maiorescu în casă, dar îl vizita
deseori la el şi se împrietenise şi cu Dna Wachmann. Apoi s-a legat de
Dumitriu, pianist şi profesor la Conservator. Tata îl botezase „Maestrul
Metronomide”, fiind că era de origine grec şi muzicant. Îl aducea mereu acasă
şi ne-a făcut să luăm lecţii de pian cu el. Vara, când plecam în vacanţă la
Sinaia, tata îl aducea să stea cu noi într’o casă din aceeaşi curte cu noi.
Tata aducea o pianină şi asculta cum cântă pe când noi eram lăsaţi să ne
bucurăm de vacanţă.
Când
am plecat să ne stabilim la Berlin, tata a invitat şi pe Metronomide, care a
stat 6 luni la noi.
La noi, la Berlin se făcea multă muzică. Aveam un pian mare, o pianină şi o
epinettă. Se cântau bucăţi pentru două piane. Zarifopol care era un bun
muzicant cu mare facilitate de descifrat şi Cella Delavrancea îi făceau toţi
toate plăcerile, cântând ore întregi pentru el.
Deseori îi anunţa Zarifopol câte un concert important la Leipzig - atunci tata
pornea cu primul tren ca să ajungă să-l asculte. Când auzea muzica pe
gustul lui, se schimba la faţă şi fericirea se arăta în ochii lui, în care
sclipeau adesea lacrămile.
Acestea sînt amintirile care le am păstrat despre preocupările muzicale ale
tatălui meu şi cred că sînt prin ele înşile grăitoare pentru conturarea laturei
muzicale în personalitatea lui I.L. Caragiale.
