Cei mai fervenți și mai influenți susținători ai pretinsului curent suveranism sau naționalist prost înțeles sunt foștii ofițeri (actuali rezerviști) din armata regulată și din fosta Securitate, ca și unii ziariști care au beneficiat din plin de avantajele regimului ceaușist. De ce au toți aceștia astfel de vederi greu de înțeles din partea unor oameni percepuți a avea o inteligență superioară? Explicația mea: nostalgia vremurilor bune de demult pentru ei, cu nenumărate privilegii, când erau nu respectați, cum greșit cred ei, ci temuți de cei din jur, care erau nevoiți să mimeze respectul și admirația, chiar lingușeala, pentru a le intra în grații și a putea duce un trai acceptabil. Altfel spus, acestor fosile comuniste le lipsește vremea când erau niște mici dictatori, cu putere de a hotărî destine, astfel înconjurați mereu de oameni supuși, permanent temători de toanele discreționare ale șefilor sau superiorilor lor militari. De aceea, pentru ei este greu de digerat uitarea, indiferența cu care sunt tratați în prezent, în condițiile în care fibra lor morală nu e de calitate foarte bună.
De remarcat că
fenomenul acesta nu este deloc nou. Îmi amintesc că și în anii 90 existau
destui generali în rezervă în PRM-ul lui Vadim Tudor, plus nenumărați ofițeri
superiori din fosta Securitate care au preluat mare parte din fabricile, instituțiile,
avuția țării în gestiune proprie, spre propria îmbogățire, dar și pentru a
controla și administra țara din umbră, la fel ca acum.
Tragedia este că
egoismul feroce al acestora, care face ca aceștia să vină cu intervenții și exprimări
de opinii total nocive pentru țară, a avut și are ca rezultat învrăjbirea oamenilor,
crearea de tensiuni între oameni dar și între instituții, posibil să ducă și la
scăderea generală a nivelului de trai al imensei majorități a populației. Mă
gândesc că în sinea lor ei își spun: mult nu mai am de trăit, plus că am și
atâtea boli nesuferite, sâcâitoare, măcar să îi văd și pe cei din jurul meu
care, vai!, nu-mi arată niciun pic de respect sau admirație cum aveam pe
vremuri, să-i văd și pe ei suferind, chinuindu-se, certându-se, să mă simt
răzbunat pentru lipsa lor de atenție față de mine. Ce dacă pierd respectul
oamenilor de calitate, reputația poate nepătată ( ce-i aia? cu ce mă încălzește
pe lumea cealaltă? să fim serioși!). O viață doar am, măcar să mă distrez, să
simt că trăiesc cât mai mult, chiar și în puținele zile pe care le mai am. După
mine, potopul...
