Într-un interviu, Robert Turcescu spunea că, dacă s-ar face un sondaj de opinie despre membrii U.E. printre cetăţenii mai educaţi din ţara noastră, deci excluzând ascultătorii de manele (conform interviului!), cam 99% dintre cetăţeni ar avea mari probleme să enumere mai mult de 19 state membre. Pentru cei care vor să facă parte din cei 1% care ştiu mai mult de 19 state membre, voi da lista cronologică completă cu cele 27 de state membre:
1958: Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda
1973: Danemarca, Irlanda, Marea Britanie
1981: Grecia
1986: Portugalia, Spania
1995: Austria, Finlanda, Suedia
2004: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia, Ungaria
2007: Bulgaria, România.
Epoca lui Shakespeare i-a recunoscut acestuia meritele de mare dramaturg şi, printre mărturiile contemporanilor, cea a lui Ben Jonson rămâne cea mai de necombătut. Nicio urmă de contestare a sa nu s-a înregistrat până în 1769, când Herbert Lawrence a pus sub semnul întrebării pentru prima oară atribuirea pieselor de teatru modestului actor William Shakespeare, un mic burghez din Stratford.
Problema a fost din nou adusă în discuţie în 1857, când Della Bacon a publicat în SUA o carte în care că Sir Francis Bacon, marele filosof, era autorul operelor lui Shakespeare.
Şi Mark Twain susţinea tot teoria cu Bacon ca autor real, iar cartea sa "Este Shakespeare mort?" este una dintre cele mai incitante, dacă nu şi cea mai convingătoare, dintre contribuţiile pe acest subiect. Ca şi alţi susţinători ai lui Bacon, Twain simţea că o literatură de o asemenea profunzime şi înţelepciune nu ar fi putut fi scrisă de un actor mediocru, cu cel mult o educaţie sumară la o şcoală generalistă de provincie, despre a cărui viaţă nu ne-a parvenit aproape nimic. Piesele sale sunt pline de filosofie şi denotă o cunoaştere consistentă a legii; Bacon nu era singurul filosof, însă cea mai proeminentă minte legală din epocă. Twain a concluzionat că nu putea spune cu siguranţă cine a scris piesele de teatru, dar a adăugat că el avea "siguranţa foarte împăcată şi hotărâtă că nu Shakespeare a făcut asta" şi că avea puternice bănuieli că Bacon ar fi făcut asta.
O altă teorie avansată de un grup modern de savanţi "neortodocşi" sau "anti-Stratfordieni" a atribuit lucrările fără dubii lui Edward de Vere, conte de Oxford. Oxfordienii (după cum sunt recunoscuţi) pretind că piesele lui Shakespeare denotă o sensibilitate aristocratică, o familiarizare intimă cu viaţa şi comportamentul de la curtea regală, şi un nivel de educaţie şi experienţă mondenă ce depăşea clar pe aceea a unui om de rând. De Vere a fost el însuşi poet şi dramaturg, dar, ca aristocrat, el nu-şi putea pângări numele scriind pentru scena publică, astfel că a scris sub un pseudonim, permiţându-i, conform teoriei, actorului din Stratford să joace rolul autorului. Faptul că De Vere a murit în 1604, înainte de datele când au fost scrise capodopere ca "Macbeth", "Antoniu şi Cleopatra", "Furtuna", nu a fost explicat convingător de Oxfordieni. Dar o disertaţie de doctorat recentă susţinută cu succes la Universitatea din Massachusetts, examinând coincidenţe stranii între copia lui de Vere din Biblia din Geneva şi referinţele biblice din piesele lui Shakespeare, au adăugat din nou paie pe focul declanşat de susţinătorii contelui de Oxford.
Nu în ultimul rând, numele lui Christopher Marlowe a fost avansat ca fiind cel al autorului real al operelor lui Shakespeare. În acest sens, cartea lui Calvin Hoffman, "Uciderea omului care a fost Shakespeare", publicată în SUA în 1955, se pare că a avut un impact uriaş. Teoria lui Hoffman se bazează pe convingerea acestuia că Marlowe, cunoscut de către istorici ca fiind spion în serviciul secret al reginei Elisabeta I, nu a murit în 1593 în Deptford, pe malurile Tamisei, ci şi-a înscenat propria moarte şi a fugit din Anglia pentru a scăpa de temuta "Star Chamber", echivalentul Inchiziţiei în Anglia protestantă (se zicea că Marlowe susţinea opinii ateiste, ceea ce era o crimă gravă în acele vremuri).
Hoffman crede că Marlowe a fugit în Italia, unde dezvoltarea sa artistică s-a accelerat în contextul Renaşterii italiene târzii. Marlovienii susţin că acesta şi-a scris capodoperele în Italia şi le-a trimis apoi protectorului său, Sir Thomas Walsingham, văr cu Sir Francis Walsingham, şeful spionilor reginei Elisabeta. După copierea lucrărilor de către o altă mână, Walsingham le pasa apoi unui om convenabil ce juca rol de paravan - actorul William Shakespeare, care le aducea pe scenă.
După cum relatează Hoffman la începutul cărţii, prima oară a bănuit că Marlowe a fost autorul când a observat asemănări izbitoare între operele lui Marlowe şi cele atribuite lui Shakespeare. După compararea operelor celor doi, Hoffman pretindea că a descoperit sute de paralelisme: rânduri şi pasaje din piesele şi poeziile lui Marlowe care şi-au găsit ecou, dacă nu chiar reluate cuvânt cu cuvânt, în operele lui Shakespeare.
Sprijinitorii lui Shakespeare însă resping asemenea asemănări ca dovezi; numai că Shakespeare a împrumutat (ca să nu zicem "furat") fără menajamente de la contemporanii săi. (Era o practică curentă la acea vreme). Ba mai mult, susţinătorii lui Shakespeare indică diferenţe între stilurile celor doi dramaturgi: Shakespeare pare mult mai lent în ce priveşte inovaţiile, dar excelează în unele aspecte de scriere de teatru (de exemplu personajele feminine şi comedia) în care Marlowe era deficitar. (Desigur, susţinătorii lui Marlowe atribuie aceste diferenţe maturizării fireşti care s-ar fi petrecut în scrisul lui Marlowe dacă acesta ar fi fugit din Anglia şi şi-ar fi continuat cariera în Italia.
Disputa asupra paternităţii operelor lui Shakespeare continuă şi în prezent şi pare încă departe de a ajunge la o concluzie unanim acceptată.
Iată şi varianta în engleză a temei în discuţie:
Shakespeare’s own age fully accepted him as the great dramatist and among the evidence of his contemporaries Ben Jonson’s testimony ranks as the most unchallengeable. No report of rumour against Shakespeare’s authorship was recorded until 1769 when Herbert Lawrence challenged for the first time the ascription of the plays to the minor actor William Shakespeare, the mild Stratford bourgeois. The “Authorship Questions” was again brought into discussion in 1857, when Delia Bacon, an American woman, published a book arguing that Sir Francis Bacon, the great Elizabethan philosopher, was the author. Mark Twain was also a proponent of Bacon, and his book "Is Shakespeare Dead?" may be one of the most entertaining, if not the most convincing, of contributions on the subject. Like other Baconians, Twain felt that literature of such great learning and wisdom could not possibly have been written by a two-bit actor with a provincial grammar school education at best, about whose life almost nothing has come down to us. The plays are full of philosophy and reveal considerable knowledge of the law; Bacon was not only a philosopher but the greatest legal mind of the age. Twain concluded that he could not say for certain who wrote the plays, but said that he was “quite composedly and contentedly sure that Shakespeare didn't,” and strongly suspected that Bacon did. Another theory advanced by a modern group of “unorthodox” or “anti-Stratfordian” scholars has ascribed the plays undoubtedly to Edward de Vere, the 17th Earl of Oxford. The Oxfordians, as they are referred to, claim that the plays of Shakespeare reveal an aristocratic sensibility, an intimate familiarity with the life and manners of the court, and a level of education and worldly experience that would seem beyond a barely educated commoner. Oxford was a poet and playwright himself, but as an aristocrat he could not sully his name by writing for the public stage, and so he wrote under a pseudonym, the theory goes, allowing the actor from Stratford to play the part of author. The fact that Oxford died in 1604, before such masterpieces as Macbeth, Antony and Cleopatra, and The Tempest are generally accepted to have been written, has never been conclusively explained by Oxfordians. But a recent doctoral dissertation, successfully defended at the University of Massachusetts at Amherst, examining uncanny correspondences between de Vere’s copy of the Geneva Bible and Biblical references in Shakespeare’s plays, has added new fuel to the Oxfordian fire. Last but not least, Christopher Marlowe’s name has been put forward as that of the “true author” of Shakespeare’s works. In this respect, Calvin Hoffman’s book, The Murder of the Man Who Was "Shakespeare," published in the United States in 1955, seems to have had a tremendous impact. Hoffman’s theory, which is credited with launching the modern case for Marlowe, rests on his belief that Marlowe - known by historians to have been a spy in Elizabeth I’s secret service - did not die in 1593 in Deptford, on the banks of the Thames, but faked his own death and fled England to escape the notorious Star Chamber, Protestant England’s equivalent of the Inquisition. (Marlowe was said to hold “atheistic” views, a serious charge in those days.) Hoffman believed Marlowe fled to Italy, where his artistic development accelerated amidst the late Italian Renaissance. Indeed, it was in Italy, some Marlovians say, that Marlowe wrote his masterpieces, which he then sent back to his patron in England, Sir Thomas Walsingham, cousin of Sir Francis Walsingham, Elizabeth’s spy master. After having the works recopied in another hand, Walsingham then passed the plays on to a convenient front man - the actor William Shakespeare - who brought them to the stage. As Hoffman relates at the outset of his book, he first began to suspect that Marlowe was the author when he noticed striking similarities between Marlowe’s works and those attributed to Shakespeare. After comparing Shakespeare’s and Marlowe’s works, Hoffman claimed to have uncovered hundreds of “parallelisms”: lines and passages from Marlowe’s plays and poems that are echoed, if not quoted verbatim, in Shakespeare’s. Shakespeare’s supporters, however, dismiss such similarities as proof only that the Bard borrowed rather liberally (not to say stolen) from his contemporaries. (It was a common practice by that time.) Furthermore, Stratfordians point out differences in the two playwrights’ styles: Shakespeare appears much slower in terms of innovation, but excels in some aspects of playwriting (i.e. feminine characters and comedy) in which Marlowe was deficient. (Of course, Marlovians attribute these differences to the natural maturation that would have occurred in Marlowe’s writing had he fled England and continued his career in Italy.) The debate on the authorship matter continues nowadays and seems still far from reaching a unanimously acknowledged issue.
Într-o zi, un înţelept din India puse următoarea întrebare discipolilor săi:
- De ce ţipă oamenii când sunt supăraţi?
- Ţipăm deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.
- Dar de ce să ţipi, atunci când cealaltă persoană e chiar lângă tine? întrebă din nou înţeleptul.
- Păi, ţipăm ca să fim siguri că celălalt ne aude, încercă un alt discipol.
Maestrul întrebă din nou:
- Totuşi, nu s-ar putea să vorbim mai încet, cu voce joasă?
Niciunul dintre răspunsurile primite nu-l mulţumi pe înţelept. Atunci el îi lămuri:
- Ştiţi de ce ţipăm unul la altul când suntem supăraţi? Adevărul e că, atunci când două persoane se ceartă, inimile lor se distanţează foarte mult. Pentru a acoperi această distanţă, ei trebuie să strige, ca să se poată auzi unul pe celălalt. Cu cât sunt mai supăraţi, cu atât mai tare trebuie sa strige, din cauza distanţei şi mai mari.
Pe de altă parte, ce se petrece atunci când doua fiinţe sunt îndrăgostite? Ele nu ţipă deloc. Vorbesc încetişor, suav. De ce? Fiindcă inimile lor sunt foarte apropiate. Distanţa dintre ele este foarte mică. Uneori inimile lor sunt atât de aproape că nici nu mai vorbesc, doar şoptesc, murmură. Iar atunci când iubirea e şi mai intensă, nu mai e nevoie nici măcar să şoptească; ajunge doar să se privească şi inimile lor se înţeleg. Asta se petrece atunci când doua fiinţe care se iubesc au inimile apropiate.
În final, înţeleptul concluzionă, zicând:
- Când discutaţi, nu lăsaţi ca inimile voastre să se separe una de cealaltă, nu rostiţi cuvinte care să vă îndepărteze şi mai mult, căci va veni o zi în care distanţa va fi atât de mare încât inimile voastre nu vor mai găsi drumul de întoarcere.
Cum te numeşti, domnule?
- Petru Popescu.
- Şi ce lucrezi?
- Prepar peşti pentru pulverizat.
- Bine, dar ce anume operaţii faci?
- Pun peştele pe plăci, potrivesc plăcile pe plite, pregătesc patru putini pentru peştele prăjit, pulverizez pasta produsă, pun pe pungi.
- Dar de ce vorbeşti numai cu "P"?
- Poftim?
- De ce vorbeşti numai cu "P"?
- Pot pronunţa pe P perfect perceptibil.
- Ei, asta-i acum! Pun rămăşag că la întrebarile mele vei greşi.
- Primesc.
- Pe cât?
- Pun prinsoare pe patru poli!
- S-a făcut. Spune-mi ce-ţi place să mănânci?
- Peşte, păstrăvi, plachie, piftie piperată, pârjoale, pastramă, papricaş, papanaşi, porumbei, potârnichi, pui pane.
- Şi ce vin bei?
- Pinot, Pelin, Porto.
- Şi ce desert?
- Plăcinte, prăjituri, pepene, prune, pere, portocale, piersici.
- Dar îngheţată obişnuieşti?
- Puţin profiterol, parfait.
- Spune-mi cum îţi petreci timpul liber?
- Primăvara prefer plimbările pe potecile pădurilor, prin parcuri.
- Dar vara?
- Pescuiesc.
- Şi iarna?
- Patinez.
- Te pomeneşti că poţi să-mi spui o poezie numai cu litera "P"?
- Pot.
- Asta nu o mai cred. Spune-o!
POEZIA POETULUI PETRU POPESCU:
"Prin pustiuri, peste pietre
Păsări, pâlcuri pribegesc
Părăsindu-şi puii proprii
Pe pământul părintesc.
Prima pasăre, pilotul
Plescăia puternic pliscul
Plutea privind pământul
Pajiştea, pădurea, piscul."
- Bine! Spune-mi textual ce i-ai spus nevestei când ai plecat de acasă?
- Paraschiva păpuşico, pentru prânz presară puţin pătrunjel pe potârnichi. Pa!
- Văd că am pierdut.
- Pardon, plăteşti patru poli pentru pierderea pariului.
- Plătesc.
- Pune paralele pe portofel.
- Încă o întrebare.
- Poftim!...
- Ce adresă ai matale?
- Prelungirea Popa Petrescu 4, parter, plecând prin Pângari, peste pod.
1. Nu consumaţi fructe! Fructele se consumă ideal dimineaţa sau cu o oră înainte de masă. Imediat după masă vor conduce la meteorism (popular - balonare abdominală).
2. Nu apela la mişcare! Imediat după masă, digestia propriu-zisă a alimentelor începe şi o mare cantitate de sânge (aproximativ 25% din flux) se redistribuie către tubul digestiv. Tocmai de aceea, dupa masă trebuie sa ne odihnim o ora sau două. Muşchii cer o vascularizaţie bogată şi volumele vor fi date peste cap.
3. Nu te culca! Somnul va îngreuna digestia, generând o digestie mai lungă, imflamaţii ale mucoaselor, meteorism si flatulenţă.
4. Nu strânge cureaua! Cureaua strânsă va creşte presiunea intraabdominală şi va îngreuna toate procesele normale (peristaltism).
5. Nu fuma! Studiile recente au demonstrat că fumatul a până la 5 ţigarete pe zi nu este corelat cu riscul de a dezvolta cancer pulmonar, dar dupa această valoare lucrurile se schimbă. Trebuie să ştiţi că o ţigară fumată imediat după masă echivalează cu 10 ţigarete, depăşind astfel acel prag amintit mai sus.
6. Nu te duce la duş! Apa va stimula circulaţia periferică, reducând nivelul de sânge din tubul digestiv, îngreunând procesele normale de procesare, absorbţie şi transport.
7. Nu bea ceaiuri! Majoritatea ceaiurilor sunt acide, iar ele vor modifica îndeosebi digestia proteinelor, realizată de către enzimele pancreatice care lucrează ideal într-un mediu mai alcalin.
Voi iniţia aici un şir de întrebări care ne frământă pe mulţi, fără a spera să primim vreodată răspunsuri cât de cât satisfăcătoare. Şirul va rămâne deschis, şi va primi, în timp, noi şi noi întrebări.
- dacă aş merge de 2 ori mai repede decât lumina, ce aş vedea dacă m-aş uita în urmă?
- când, cum, de ce a ajuns omul la concluzia că trebuie să poarte haine? I s-a făcut frig subit???
- în timp, omul a evoluat, încercând mereu să-şi facă viaţa mai uşoară. Alte vietăţi de ce nu au avut aceeaşi evoluţie?
- cum ne putem împăca cu gândul că trăim într-un spaţiu infinit, într-un timp la fel de infinit? Să fie totul iluzie? Şi totuşi, nici măcar ideea asta nu rezolvă problema!
Iată câteva "fapte" din viaţa legendarului actor Chuck Norris:
- Chuck Norris' tears cure cancer. Too bad he has never cried.
- Chuck Norris counted to infinity - twice.
- Chuck Norris has already been to Mars; that's why there are no signs of life there.
- They once made a Chuck Norris toilet paper, but it wouldn't take shit from anybody.
- When Chuck Norris had surgery, the anesthesia was applied to the doctors.
- Chuck Norris frequently donates blood to the Red Cross. Just never his own.
- Chuck Norris has never blinked in his entire life. Never.
- After much debate, President Truman decided to drop the atomic bomb on Hiroshima rather than the alternative of sending Chuck Norris. It was more "humane".
- If you want a list of Chuck Norris’ enemies, just check the extinct species list.
Pentru cei care nu cunosc engleza, iată traducerea:
- Lacrimile lui Chuck Norris vindecă cancerul. Păcat că acesta nu a plâns niciodată!
- Chuck Norris a numărat până la infinit, şi asta de două ori!
- Chuck Norris a fost deja pe Marte. De aceea nu există niciun semn de viaţă acolo.
- Cândva s-a produs hârtie igienică "Chuck Norris". Însă aceasta nu a acceptat mizeria (rahatul) nimănui.
- Când Chuck Norris a fost operat, anestezia a fost aplicată medicilor.
- Chuck Norris donează adesea sânge la Crucea Roşie. Dar niciodată pe al lui.
- Chuck Norris nu a clipit niciodată în toată viaţa lui. Niciodată!
- După îndelungi dezbateri, preşedintele Truman a decis să lanseze bomba atomică asupra oraşului Hiroshima, mai degrabă decât să-l trimită pe Chuck Norris. Era o decizie mai "umană".
Iată alte câteva:
- Dacă doreşti o listă cu duşmanii lui Chuck Norris, verifică lista speciilor dispărute de pe Pământ.
- Chuck Norris nu va face niciodata infarct. Inima nu e atât de tâmpită să-l atace.
- Nu există lesbiene. Doar femei care nu l-au cunoscut încă pe Chuck Norris.
- Chuck Norris nu poate să iubească, el poate doar să nu ucidă.
- Chuck Norris poate să aplaude cu o singură mână.
- Chuck Norris nu doarme. El aşteaptă.
- Chuck Norris a lovit odată un cal în barbă. Descendenţii acelui cal se numesc acum girafe.
- Chuck Norris a înghiţit odată un borcan de somnifere. L-au făcut să clipească.
- Tu trăieşti pentru că te-a lăsat Chuck Norris în viaţă.
- Dumnezeu a vrut să faca lumea în zece zile. Chuck i-a dat doar 7.
- O piatră se poate crapa în două sau mai multe. Chuck Norris a fost singurul care a crăpat două pietre în una.
- Chuck Norris, când a lovit apa cu palma, a tăiat-o în două, despărţind hidrogenul de oxigen.
O fată frumoasă, un cântec frumos, textul aferent - afişat concomitent cu cântecul. Nu mai rămâne decât să savurăm melodia, fata şi, mai ales, limba azeră, cu pronunţie cu tot, în toată ciudăţenia ei, într-un ambalaj absolut fermecător. Enjoy it!
Iată întreg conţinutul postării de ieri a lui Mircea Badea:
"L-au scos pe imbecil de pe site. Le-a venit Gândul cel bun. Imbecilul face spume." Iar titlul era începutul postării: "L-au scos..."
Mulţi s-au întrebat, justificat, despre cine e vorba, cine o fi nefericitul la răul căruia jubilează marele, inegalabilul, sclipitorul om de televiziune Mircea Badea (las ghilimelele la îndemâna fiecăruia, să le pună unde crede de cuviinţă). După îndelungi căutări, în speţă prin comentariile postării, am aflat că persoana cu pricina este Vali Petcu, alias Zoso, un blogger de mare calibru şi foarte apreciat. Însă nu asta e problema.
De destulă vreme am constatat că Mircea Badea îşi tratează blogul personal cam cu sictir, făcând adesea experimente cinice cu fanii săi. Cel prezentat mai sus e unul dintre multele exemple. Majoritatea postărilor sale sunt mai mult nişte fraze scurte, care nu spun aproape nimic, aruncate la mişto parcă, pentru a vedea reacţia cititorilor şi numărul de fraieri care comentează mai mult sau mai puţin din inerţie şi, oricum, fără rost, pentru că autorul nu catadicseşte niciodată să răspundă comentariilor fanilor săi.(din acest punct de vedere mult mai de apreciat sunt blogurile lui Mihai Bendeac, Dan Negru, sau chiar Adrian Năstase, toţi aceştia făcându-şi timp să citească comentariile şi să răspundă la ele...)
De altfel, dacă analizăm un pic conţinutul postărilor sale, putem observa că în general acestea se concentrează în trei direcţii: 1. afişarea cifrelor ameţitoare de rating obţinute de emisiunea sa, sau locul fruntaş ocupat de blogul său în tot felul de clasamente (fără a sesiza, se pare, că succesul blogului său este de fapt ecoul succesului la TV), demonstrând, astfel, cât de tare e el în comparaţie cu "duşmanii" săi; 2. mici răfuieli, sau exprimarea "grijii" pentru soarta celor pe care nu-i înghite, caz în care îi gratulează, în stilu-i caracteristic, cu tot felul de epitete "măgulitoare", la fel ca şi la TV; 3. micile/marile sale pasiuni, total neinteresante pentru marele public,
şi anume bătaia, maşinile, şi fotografii sau clipuri video cu EL în prim-plan. Rar, alte subiecte. Şi mai rar, subiecte cu adevărat sclipitoare, care merită citite.
În consecinţă, eu unul am ales să elimin blogul său din lista mea de bloguri favorite. Voi rămâne, totuşi, spectatorul său fidel la TV, întrucât în emisiunile sale este nevoit să dea tot ce poate pentru a rămâne sus, la cotele de audienţă pe care le iubeşte cu atât nesaţ, fără a face acea economie extremă de mijloace, de care face uz pe blog.
Deşi succesul i s-a urcat periculos de mult la cap, Mircea Badea rămâne, poate, cel mai charismatic şi mai plin de spontaneitate om de televiziune al momentului. Chiar dacă blogul său a devenit o dezamăgire pentru mine, un fel de instrument de testare a publicului emisiunilor sale TV, a percepţiei acestuia faţă de opiniile şi manifestările sale de tot felul, emisiunile sale TV se bucură, meritat - zic eu, de un mare succes datorită inteligenţei, spontaneităţii şi francheţii sale, şi, poate, de ce nu?, tocmai ego-ului său adesea supradimensionat.
Ce se întâmplă când murim? Din păcate (din fericire?) nu ştim. Dar un lucru mi se pare cert: dacă am şti, vieţile noatre s-ar schimba fundamental. Hai să vedem cum!
Există mai multe ipostaze posibile după moarte:
- dacă s-ar şti că nu se întâmplă absolut nimic, doar dispare şi atât, fără a fi pedepsit sau răsplătit de vreo instanţă divină, omul şi-ar permite mai multe excese, mai mult libertinaj, egoism, poate crime, sinucideri, abuzuri de tot felul, ilegalităţi, dezinteres pentru soarta celor din jur, religiile nu şi-ar mai avea rostul, deci bisericile ar da faliment(!), societatea ar semăna mult mai mult cu o junglă.
- dacă s-ar şti că toţi cei dispăruţi şi-ar continua un soi de existenţă şi după moarte, o existenţă ternă, absolut egalitaristă, în care toţi vor avea acelaşi statut - de, să zicem, spirite/entităţi de trecere din starea umană în altă stare, fie umană (reîncarnare),
fie de alt tip, omul ar accepta moartea cu mult mai multă lejeritate, fără prea multe regrete sau teamă, iar multe din fenomenele de mai sus s-ar repeta.
- dacă s-ar şti că, la moarte, cei dispăruţi vor fi judecaţi de către nişte instanţe divine, urmând ca apoi să suporte consecinţele faptelor lor - bune sau rele, atunci religiile ar jubila, ba chiar ar apărea noi religii, iar oamenii ar fi mult mai atenţi cu comportamentul lor, s-ar diminua considerabil numărul infractorilor de toate categoriile, iar societatea ar cunoaşte mult mai multă armonie, înţelegere, altruism.
- dacă, însă, s-ar şti că după moarte toţi vor intra automat într-un fel de comunitate (spirituală sau de orice alt tip) fericită, armonioasă, fără pedepse sau suferinţe, un fel de paradis etern, atunci lucrurile ar deveni cu adevărat interesante! Jungla ar fi nimic faţă de societatea umană! Mulţi năpăstuiţi, nemulţumiţi ar renunţa cu uşurinţă fie la viaţă, fie la legi. Nu ştiu cine ar mai accepta să fie umilit de stăpân, de şef, să se simtă marginalizat, izolat, nedreptăţit, să trăiască în sărăcie, lipsuri, sacrificii. Iar urmarea previzibilă nu poate fi decât una singură: un val imens de crime,ilegalităţi şi sinucideri.
Din fericire (sau, pentru mulţi, din păcate), Dumnezeu, în înţelepciunea sa, a ales să ne ascundă "viitorul" de după moarte. O fi mai bine aşa, o fi mai rău? Nu ştim. Dar, vorba ceea: vom muri şi vom vedea!
Până atunci, suntem nevoiţi să aplicăm clasica soluţie de mijloc: facem şi bune, şi rele. Însă relele - mai cu fereală, că, mde!, nu se ştie ce ne-a pregătit Ăl de sus!
Concizie, claritate, simplitate, substanţă. originalitate, corectitudine gramaticală, modestie, echilibru, puţin umor - iată secretele unei postări (sau al unui comentariu la postare) care atrage şi se citeşte uşor.
Dacă vrei să nu-ţi citească nimeni textele din bloguri (fie că sunt postările din propriul blog, fie comentariile la postările, articolele altora), soluţia este să scrii mult, incoerent, fără cap şi coadă, cu aroganţa atoateştiutorului, cu jigniri, atacuri la persoană, niscai obscenităţi, adesea pe lângă subiect.
Se ştie că banalul plictiseşte, inepţia poate amuza pe moment, însă în final tot la plictiseală şi lehamite duce. Exprimările pretenţioase, pompoase, care arată cât de "dăştept" eşti tu, au efect contrar: obosesc şi plictisesc cititorul, care nu are timp şi chef să se oprească la tot pasul ca să se dumirească despre ce a vrut să zică "geniul" postac. Exagerările irită şi exasperează. Textele lungi, parcă nesfârşite, obosesc şi plictisesc; câţi au timp şi răbdare să citească romane-fluviu pe un blog, când viaţa e atât de scurtă şi adesea contra timp?
Concluzia: scrie puţin şi bun, nu mult şi prost; caută calitatea, nu cantitatea. Iar dacă nu ai nimic deosebit de spus, sau dacă nu eşti în stare să te exprimi coerent şi civilizat, mai bine te abţii şi nu mai pierzi vremea scriind.
Aflatul în treabă, în varianta datului cu părerea oriunde şi oricând, e popular în toată lumea; la noi însă se pare că a devenit sport naţional, practicat, din păcate, de mult prea mulţi...
Dacă vrei să cunoşti un om, cere-i să-ţi facă o listă cât mai completă cu muzica pe care o ascultă în mod regulat. Mărimea listei, complexitatea stilurilor de muzică, ordonarea cântecelor, stilurile cel mai puternic reprezentate, toate acestea vor putea contribui la construirea portretului acelui om. Vorba ceea: spune-mi ce muzică asculţi, ca să-ţi spun cine eşti.
Desigur, caracterul poate fi "citit" prin intermediul multor "instrumente", "oglinzi". Cu unele mai sumar, cu altele mai complet. Unele par a nu avea nicio legătură vizibilă, directă cu persoana respectivă: astrologia, numerologia, chiromanţia, tarotul etc. Altele ţin direct de corpul sau psihicul omului, de capacităţile motrice sau mentale ale acestuia: grafologia, modul de vorbire, limbajul feţei, limbajul trupului, gradul de îndemânare, felul în care merge, ceea ce citeşte, felul în care munceşte, gusturi/pasiuni, îmbrăcămintea sa, casa/camera sa, ce muzică ascultă etc.
Toate acestea oferă indicii clare despre caracterul omului şi au fost studiate destul de atent de către psihologi, mai puţin, se pare, ultima. Sau, cel puţin eu nu am citit niciun studiu pe tema asta, a caracterizării omului în funcţie de muzica ascultată.
Observându-mă pe mine însumi, dar şi pe cei din jur, am remarcat că se pot spune multe despre un om dacă se analizează legătura acestuia cu muzica.
Pentru o descriere cât mai exactă a caracterului unui om, eu cred că trebuie avuţi în vedere mai mulţi factori:
- cât de frecvent ascultă muzică;
- cât de selectiv este acesta în alegerea muzicii ascultate;
- cât de multe stiluri de muzică ascultă;
- când simte nevoia să asculte muzică;
- (cel mai important!) ce tipuri/stiluri de muzică ascultă.
Exemplificând, am putea compara sensibilitatea, inteligenţa, educaţia unuia care iubeşte muzica clasică, jazzul, opera, cu ale unuia care nu suportă aceste tipuri de muzică, preferând, în schimb, manele sau stilul house. Sau putem compara pe cineva care se relaxează cel mai bine ascultând o muzică lină, caldă, soft, ambientală, gen Kitaro, Vangelis, Yanni, cu cineva care preferă pentru relaxare hard-rock, death-metal, Metallica, Megadeth etc. Sau altă comparaţie se poate face între cineva extrem de pretenţios cu muzica pe care urmează să o asculte, şi cineva absolut indiferent la "gălăgia" pe note: nu contează ce muzică e, - zgomot să fie, şi eventual să se poată dansa.
Însă analiza şi exemplele pot continua la nesfârşit. Importantă e concluzia: muzica îţi poate scoate în evidenţă foarte multe trăsături de caracter, iar această legătură ar putea fi luată în seamă mult mai atent de către cei avizaţi, adică psihologii, care ar putea-o adăuga la celelalte metode specifice de investigare şi analiză.
Acum câţiva ani citeam şi mă minunam că aprox. 20.000 de oameni lucrează în structurile de securitate ale ţării noastre. Asta în timp ce în S.U.A. cifra se ridica undeva aproape de 30.000, în Germania ceva sub 10.000 - nu mai ţin minte, şi exemplele pot continua. Iată nişte cifre dintr-o analiză recentă efectuată de ziarişti de la "Gândul" şi "INFO PLUS":
România are 7 servicii de securitate, în timp ce media europeană este de 3 servicii, existând chiar state, precum Finlanda, Grecia, Irlanda sau Slovenia, care se mulţumesc cu un singur serviciu secret.
Şi acum câteva comparaţii:
•Pe site-ul de internet al FBI (Biroul Federal de Investigaţii al Statelor Unite, echivalentul american al SRI) se spune că numărul total al angajaţilor era, la ultimul recensământ, de 28.576. Se face chiar precizarea că numărul agenţilor speciali este 12.156. Aceasta, la o populaţie de 308,5 milioane de locuitori (de 15 ori mai mare decât a României), o suprafaţă de 9,82 milioane de kilometri pătraţi (de 41 de ori mai mare decât a României) şi într-o ţară care are mai multe temeiuri de a se teme de atentate teroriste, de pildă, decât spaţiul carpato-danubiano-pontic.
• Pe site-ul MI5 (The Security Service - echivalentul britanic al SRI), se precizează că serviciul are aproximativ 3.800 de angajaţi, 41% fiind femei. Marea Britanie are o populaţie triplă faţă de a României şi o suprafaţă ceva mai mare (244,8 de mii de kmp, faţă de 237,5 mii kmp).
Fostul şef al contraspionajului românesc, Claudiu Săftoiu, director al SIE între octombrie 2006 - martie 2007, susţine că nu s-a discutat structura de personal a SRI în Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, în decursul directoratului său. "Am auzit şi eu, dar e vorba de informaţii neconfirmate, că cifra de 12.000 (avansată de Cătălin Harnagea) ar fi inexactă, fiind, în realitate, mult mai mare", spune Claudiu Săftoiu. În privinţa angajaţilor SIE, Săftoiu spune că "erau 3000-3500". Comparând cifra de 12.000 avansată de Harnagea, cu cea de 3.800 de angajaţi MI5, rezultă că România are 60 de agenţi de securitate la suta de mii locuitori, în vreme de britanicii au doar 6 agenţi, iar americanii 9 agenţi/100.000 de locuitori! Iulian Fota, consilier prezidenţial pentru acest apărare şi securitate naţională, dă justificarea pentru care SRI ar avea o schemă de personal mai mare decât a serviciilor omoloage din alte ţări. "Când faceţi comparaţii, trebuie să ţineţi cont de faptul că serviciile din afară, cum este MI5 în Marea Britanie, nu cred că asigură şi controlul antitero în aeroporturi şi paza ambasadelor, cum face SRI".
Iar acum iată cum sunt afectate cadrele din SRI de criză:
Bugetele alocate celor 7 servicii, în special pentru SRI, SIE, Serviciul de Pază şi Protecţie (SPP) şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale au crescut de 4-8 ori, din 2.000, până în 2008. Chiar şi în anii de criză 2009 şi 2010 bugetele serviciilor au continuat să se umfle. STS a primit cu 40% mai mult în 2010, faţă de 2009, SIE cu 1,52% mai mult, SRI cu 1% mai mult. În total, SRI, SIE, SPP şi STS au primit alocări bugetare de peste 2 miliarde de lei, mai mult decât ministerele Afacerilor Externe, Culturii şi Comunicaţiilor la un loc (cu alocări totale de 1,8 miliarde). De menţionat că cele mai mari cheltuieli ale serviciilor sunt salariale, iar acestea cresc, în 2010, faţă de 2009, în vreme ce, în restul sectoarelor bugetare, cheltuielile de personal scad. SRI chiar a scos, recent, la concurs, 100 de "posturi libere".
Toate ouăle trebuie să conțină informații despre modul în care au fost crescute găinile. Aceste informații se regăsesc codate pe oul propriu-zis sub forma unei ștampile. Același cod însoțit de un text explicit trebuie să se regăsească și pe ambalajele ouălor.
Din fericire nu-i nimic complicat cu ștampila. Cea mai importantă secțiune a ștampilei este prima cifră, care poate fi 0, 1, 2 sau 3. Această cifră indică modul în care au fost crescute găinile. Iată acum ce semnifică aceste cifre:
„3″ este pentru ouă de găini chinuite crescute în baterii
Găini cu ghearele și ciocurile tăiate trăiesc în cuști foarte mici, numite baterii. Fiecare găină având un spațiu vital de numai 550 cm2, adică mai puțin decât suprafața unei coli de hârtie A4. În multe cazuri aceeași cușcă poate fi împărțită chiar și de 6 găini în același timp. Cuștile sunt aranjate pe două rânduri și suprapuse pe 8 niveluri. Găinile stau înghesuite, pe plasa din sârmă și nu văd toată viața lumina naturală. Ele nu își pot mișca picioarele și aripile. Dacă încearcă, se rănesc imediat. Nu au un loc unde să se poată retrage pentru a oua, așa cum fac găinile dintotdeauna. Toate aceste elemente de stress fac ca găinile crescute în baterii să producă hormoni ai stresului care se regăsesc și în ouăle pe care le consumăm. Aceste găini sunt îndopate cu vitamine sintetice și medicamente, iar hrana conține adesea coloranți și furaje modificate genetic. Viața găinilor crescute în baterii este scurtă și proastă.
„2″ = ouă de găini înghesuite crescute în hale la sol
În acest sistem de creștere, între 9-18 găini sunt crescute pe fiecare metru pătrat în hale, fără să vadă lumina zilei. 6000 de găini pot fi crescute într-o astfel de hală unde este posibil ca găinile să înceapă să își smulgă penele una alteia și să se ajungă chiar și la canibalism.
„1″ = ouă de găini crescute în aer liber
Găinile crescute în acest sistem pot petrece ziua în aer liber unde au fiecare un spațiu de cel puţin 4 metri pătrați, iar noaptea se pot retrage în hale. În acest sistem de creștere condițiile sunt semnificativ mai bune decât cele din halele la sol și cele din baterii. Găinile au la dispoziție cuibare pentru depunerea ouălor, locuri de odihnă și o zonă de scormonit în pământ.
„0″ = ouă de găini crescute în aer liber cu hrană ecologică
Acesta este cel mai bun sistem de creștere a găinilor pentru ouă ce pune la dispoziția fiecărei găini un minim de 4 metri pătrați. Țarcul unde sunt ținute găinile poate adăposti un total de maxim 3000 de păsări. Folosirea de medicamente, furaje modificate genetic și de alte substanțe pentru hrana găinilor este interzisă. Nici iarba pe care găinile o mănâncă nu este tratată cu pesticide sau fertilizatori sintetici sau chimici. Astfel, ouăle pe care acestea le produc sunt 100% naturale și sănătoase.
Blogul va deveni, peste un număr de ani, o specie literară studiată în şcoală. Va fi încadrat undeva la proză, sau va fi văzut ca o subspecie literară de sine stătătoare. Vor fi descrise şi analizate tipurile de bloguri, vor fi scoşi în faţă blogării de top, cu postări reprezentative pe diverse teme. Vor fi întocmite clasamente şi ierarhii de toate felurile.
În mod firesc, în şcoală vor primi o atenţie mai mare acele bloguri care conţin postări cu specific literar, precum şi cele de tip generalist, în care autorii îşi deapănă amintiri, impresii, opinii, însă cu cert talent şi creativitate, calităţi confirmate, de regulă, de numărul mare de vizitatori (deşi nu întotdeauna numărul mare de vizitatori presupune calitate).
Într-o societate tot mai informatizată, în care tot mai mulţi oameni găsesc că e mult mai comod şi facil să găsească absolut orice fel de informaţii pe internet, în care ziarele vor dispărea cu totul, rezumându-se doar la versiunile electronice, o societate în care persoanele cu veleităţi literare mai mult sau mai puţin reale nu vor mai fi nevoite să îşi trimită încercările literare la tot felul de publicaţii de profil, la care să fie supuse cenzurii nemiloase şi inevitabil subiective a unor critici literari intangibili, blogul va constitui soluţia la îndemâna fiecăruia pentru a-şi depozita gândurile, frământările, idealurile, prea-plinul sufletului şi imaginaţiei.
Mai greu va fi cu promovarea însă. Va fi probabil nevoie de niscai notorietate, căpătată prin alte mijloace, pentru a dobândi şi recunoaştere literară. În consecinţă, va exista neajunsul lipsei de notorietate pentru talente autentice dar insuficient promovate, precum şi al notorietăţii nemeritate pentru beneficiarii de publicitate facilă, gen scandaluri TV, de exemplu. Însă deja nu cred că se mai aşteaptă cineva în ziua de azi să trăiască din literatură, astfel că viitorii scriitori (sau "scriitori") vor scrie, aproape toţi, exclusiv din plăcere. Dar tema devine deja prea lungă şi ramificată, aşa că mă voi opri aici.
