Melodia e superbă, nimic de zis, în ambele interpretări. Însă e bine de ştiut că grecoaica a lansat-o, nu Adişor al nostru, din păcate!
Elli Kokkinou - Tha perimeno
Adi Minune - Numele tău
Iată altă melodie superbă preluată de Adi Minune, de data asta autorul fiind sârbul Zeljko Joksimovic, piesa reuşind locul 2 la Eurovision 2004, Istanbul. Vocea sârbului mi se pare slabă, destul de oarecare, însă piesa compusă de acesta este cu adevărat excepţională. Cu siguranţă că sârbul ar fi câştigat Eurovisionul lejer dacă ar fi avut vocea lui Adi! ;)
"Vlădescu a vorbit despre acest aspect ca şi model teoretic..."Emil Boc, tv, 21.07.2010 "...se creează o relaţie între tine ca şi conducător şi subalternii tăi..."Mirela Zivari, tv, 8.08.2010 "Eu, ca şi parlamentar, ca şi deputat, nu am niciun drept de semnătură... /Datoria mea ca şi parlamentar... " etc. Dănuţ Liga, deputat, OTV, 12.08.2010 "...poate românul ca şi consumator să consume treptat-treptat..."Moise Guran, Antena 3, 13.08.2010 "...orice am fi făcut ca şi campanie politică..."Victor Ciutacu, Conferinţa de presă, Antena 2, 2010 "...ca şi fost om de divertisment... "Ilinca Vandici, Antena 2, 6.09.2010 "Ce vă despărţea în momentul ăla, ca şi comunicare?" Cristian Brancu, Agentul VIP, 7.09.2010 "Urmatoarea tinta: “Crima la Howard Johnson” sa depaseasca “Doctori de femei” ca si notorietate. "Mihai Bendeac, blog, 10.09.2010 "...Indiferent ce strigi, ca şi masă sindicală..."Ludovic Orban, Antena 3, 27.09.2010
Mi-e foame = Mi-e foame
Sunt obosit = Sunt obosit
Ce rochie frumoasă! = Ce sâni frumoşi!
Da, îmi place noua coafură = O grămadă de bani la coafor şi uite ce iese !!!
Am putea ieşi la un restaurant? = Vreau să facem sex.
Vrei să dansăm? = Vreau să facem sex
Mă cam plictisesc aici... = Vreau să facem sex
Te iubesc = Vreau să facem sex
Te ador = Ştiu că am mai spus deja, dar... vreau să facem sex!
Mic dicţionar de înţeles femeile
Da = Nu
Nu = Da
Poate = Nu
Îmi pare rău = Îţi va părea rău !!
Ne-ar trebui = Eu vreau
Fă cum vrei! = O să plăteşti cu vârf şi îndesat!
Hotărăşte tu! = Hotărârea cea bună ţi-am spus-o deja!
Trebuie să vorbim = Iar trebuie să te critic
Bineînţeles, fă cum vrei = Nu vreau sub nicio formă să faci asta!
Nu sunt supărată = Bineînţeles că sunt supărată, boule!
Ai un aer atât de bărbătesc... = Ar fi cazul să te bărbiereşti.
Cum de te porţi aşa frumos astăzi? = Aşadar vrei să facem sex astăzi?
Aş vrea perdele noi = Aş vrea perdele, covoare, mobilă şi tapete noi.
Mă iubeşti? = Am trecut astăzi pe la magazinul de bijuterii, să-ţi spun ce mi-a plăcut?
Cât de tare mă iubeşti? = Am făcut ceva ce sigur nu-ţi place.
Nu-i nimic... = Tâmpitule !!!
2 Jesu, Joy of Man's Desiring - With Johann Sebastian Bach
Trăim într-o epocă în care oamenii muncesc prea mult şi gândesc prea puţin. Este epoca în care oamenii sunt atât de ocupaţi să muncească din greu încât devin de-a dreptul stupizi. Oscar Wilde, 1891
Succesul, în orice sport, ţine nouăzeci la sută de calităţile fizice, iar cealaltă jumătate ţine de minte. Yogi Berra, legendă a baseballului(Nimeni nu l-a acuzat vreodată pe Yogi că ar fi vreun mare intelectual - sau un eminent matematician - dar se pare că ştia foarte bine cum este cu armonizarea trupului cu sufletul.)
Fericirea înseamnă o persoană pe care să o iubeşti, un lucru pe care vrei să îl faci şi ceva la care speri. Vechi proverb chinez
Pesimistul (sau cinicul) este omul care nu vede nici măcar o calitate la cei din jur dar nu ratează nici un defect. El este bufniţa umană, foarte ager în noapte dar orb la lumină, căutând cu o asiduitate demnă de o cauză mai bună putregaiul din oameni. El este cel care nu crede niciodată că un joc este cinstit. Cinicul împarte faptele oamenilor în două categorii: rele la vedere şi rele cu subtilitate. Henry Ward Beecher, aboliţionist american, sec. 19
Noi ne judecăm după ceea ce ne simţim în stare să facem, în timp ce toţi ceilalţi ne judecă după ceea ce am făcut deja. Henry Wadsworth Longfellow
Câţi oameni lucrează în firma ta?
O, cred că vreo jumătate!
E drept că Australia e foarte departe, însă acesta nu ar trebui să fie un motiv pentru conul de umbră în care este menţinută această superbă cântăreaţă de numai 25 de ani. Cu siguranţă că extrem de puţini români au auzit de ea, probabil la fel de puţin europeni sau/şi americani. Prin talentul său poate fi plasată fără probleme alături de mult mai celebra concetăţeană a sa, Kylie Minogue, şi o altă solistă non-britanică / non-americană, canadianca Celine Dion, care, spre deosebire de ea, au gustat din plin de succesul mondial. Însă probabil că timpul îi va aduce şi Deltei Goodrem consacrarea mondială binemeritată.
Dotată cu un talent interpretativ şi componistic de excepţie, atât ca solistă cât şi ca pianistă, precum şi cu un aspect fizic senzaţional (ceea ce i-a adus numeroase apariţii în spoturi publicitare ale unor companii de prestigiu), Delta Goodrem este extrem de populară în ţara sa, Australia, atât pentru melodiile sale, cât şi pentru apariţiile sale în popularul serial "Neighbours"(Vecinii).
Ca stil de muzică şi înfăţişare aş compara-o cu Faith Hill, mult mai cunoscută în SUA şi chiar în restul lumii (deh, avantajul terenului!), însă Delta Goodrem este incomparabil mai talentată, din toate punctele de vedere. Dacă ar fi fost născută în SUA, foarte posibil că ar fi devenit una dintre cele mai de succes soliste pop din istorie, alături de Madonna, Mariah Carey, Aguilera, Celine Dion, Beyonce, Britney Spears etc.
La fel de interesantă este şi viaţa sa personală. La doar 18 ani, aflată în plină glorie după un album de debut care a bătut toate recordurile australiene, aterizând direct pe locul 1 în topuri şi staţionând acolo timp de 29 de săptămâni, aceasta a fost diagnosticată cu limfomul Hodgkin, o formă parşivă de cancer care atacă sistemul imunitar, fiind de aceea nevoită să apeleze la chimioterapie şi radioterapie, ceea ce a dus inclusiv la pierderea superbului său păr blond. Suferinţa sa a stârnit un imens val de simpatie şi susţinere în ţara sa la vremea respectivă. Ulterior superbe melodii au fost inspirate şi compuse ca urmare a aceastei experienţe extrem de traumatizante. În plus, solista se implică foarte activ în multiple activităţi de susţinere şi conştientizare pentru tinerii afectaţi de această cruntă boală, sprijinind inclusiv cercetarea cancerului în toate formele sale.
Iată câteva melodii ale sale excelente şi, din păcate, atât de puţin sau deloc mediatizate:
Not me, not I
Lost without you
In this life
You can't break it to my heart
Iată aici şi videoclipul oficial al acestei ultime piese, absolut senzaţionale ambele!
Trebuie să privim munca într-un fel special, ca pe şevaletul unui artist. Munca trebuie să constituie o sursă de inspiraţie, să ne stimuleze creativitatea. Prin intermediul muncii vom putea exterioriza şi exprima multplele aspecte ale personalităţii noastre.
Oamenii care pun pe primul plan banii, celebritatea şi succesul sunt printre cele mai triste şi nefericite suflete de pe planetă. Banii pot reprezenta un instrument extrem de preţios sau un rezultat binemeritat. Dar ca ţel în sine, banii nu pot avea decât efect distructiv. Atunci când facem ceea ce ne place şi devenim foarte buni în acel domeniu, banii vor veni de la sine.
Cu toţii ne îndoim uneori că suntem la locul potrivit. Slujba noastră nu va deveni muncă decât în momentul în care vom lăsa aceste îndoieli să devină o obişnuinţă cotidiană, la fel de frecventă ca trezitul dimineaţa. Dacă slujba mea a devenit muncă, mi-am pierdut pasiunea. Dacă aş prefera să fac altceva, atunci mai bine mă grăbesc să-mi caut o slujbă care îmi va permite să fac acel altceva. Viaţa este prea scurtă pentru a rămâne blocaţi într-o slujbă pe care o urâm. Munca ce mă pasionează depăşeşte ceea ce trebuie să fac pentru a supravieţui şi este un mod de exprimare a ceea ce pot deveni. Jim Clemmer
În conformitate cu teoria aerodinamicii, aşa cum poate fi ea demonstrată prin numeroase experimente practice, bondarul nu poate zbura. Aceasta deoarece mărimea, greutatea şi forma corpului său în raport cu deschiderea aripilor fac acest lucru imposibil.
Dar bondarul, ignorând tot acest set de adevăruri demonstrate ştiinţific, zboară senin din floare în floare, şi mai produce şi un pic de miere în fiecare zi.
Meciul de la Wimbledon 2010 dintre americanul John Isner şi francezul Nicolas Mahut, care a început marţi şi a fost întrerupt miercuri seara din pricina oboselii celor doi jucatori, a doborât deja toate recordurile de durată din istoria tenisului.
Cei doi s-au aflat pe teren, până acum, mai bine de 10 ore, precedentul record fiind acela de şase ore şi jumatate, la meciul Fabrice Santoro - Arnaud Clement din 2004, relatează NewsIn.
Partida va fi reluată joi, de la scorul de 59 la 59 în setul decisiv, un alt record absolut în istoria tenisului.
Al treilea record stabilit în meciul antologic dintre Isner şi Mahut este cel al aşilor, nu mai puţin de 192.
PS:
În final, John Isner l-a învins pe Nicolas Mahut cu 70-68 în decisiv, la capătul celui mai lung meci jucat vreodată: 11 ore şi 5 minute! Partida-maraton s-a întins pe trei zile. Doar actul al cincilea a durat 8 ore şi 11 minute.
Numărul de aşi: 112 Isner, 103 Mahut, total 215 aşi.
Primul-ministru Traian Băsescu a anunţat aseară câteva măsuri mult aşteptate de alegători, mai ales de cei care l-au votat anul trecut. Printre aceste măsuri atât de populare, premierul Băsescu a anunţat: reducerea salariilor cu 25%, a pensiilor cu 15%, la fel şi pentru ajutoarele de şomaj şi alte cheltuieli administrative.
Un singur lucru a uitat să adauge domnia sa: la finalul scurtei sale cuvântări a omis să ne facă îndrăgita sa urare: "Să trăiţi bine!"
* O fetiţă aşezată pe scaunul din faţă al maşinii lângă mama ei, o întreabă cu inocenţă: "Unde s-au ascuns toţi idioţii astăzi, mami?". Mama sa îi răspunde cu candoare: "Aceia ies numai când tatăl tău conduce maşina."
* Nu are niciun sens să ne facem griji din pricina lucrurilor pe care nu le putem controla pentru că, dacă nu le putem controla, nu are rost să ne îngrijorăm pentru ele.
Nu are niciun sens să ne facem griji din pricina lucrurilor pe care le putem controla pentru că, dacă le putem controla, nu are rost să ne facem griji pentru ele.
După cum spune o veche poveste, odată demult, un om se apropie de Buddha şi începu să-i arunce cele mai urâte cuvinte. Buddha ascultă în tăcere până când omul se opri din şuvoiul de insulte ca să-şi tragă răsuflarea.
"Dacă îi dai cuiva ceva şi acel om te refuză, al cui va fi acel ceva?" întrebă Buddha netulburat.
"Cred că al celui ce a oferit acel ceva", bâigui omul nedumerit.
"Refuz să primesc insultele şi cuvintele urâte pe care mi le-ai spus", rosti Buddha. Omul se întoarse şi plecă în grabă.
Am învăţat că, oricât mi-ar păsa mie, altora s-ar putea să nu le pese. Am învăţat că nu contează CE ai în viaţă, ci PE CINE ai. Am învăţat că poţi continua încă mult timp după ce ai spus că nu mai poţi. Am învăţat că sunt oameni care te iubesc, dar nu ştiu s-o arate. Am învăţat că, atunci când sunt supărat, am dreptul să fiu supărat, dar nu am dreptul să fiu şi rău. Am învăţat că prietenia adevărată continuă să existe chiar şi la distanţă. Iar asta este valabil şi pentru iubirea adevărată. Am învăţat că, dacă cineva nu te iubeşte cum ai vrea tu, nu inseamna că nu te iubeste din tot sufletul. Am învăţat că, indiferent cât de bun îţi este un prieten, oricum te va răni din când în când, iar tu trebuie să-l ierţi pentru asta. Am învăţat că, indiferent cât de mult suferi, lumea nu se va opri în loc pentru durerea ta. Am învăţat că, dacă doi oameni se ceartă, nu înseamnă că nu se iubesc, şi nici faptul că nu se ceartă nu dovedeşte că se iubesc. Am învăţat că doi oameni pot privi acelaşi lucru şi pot vedea ceva total diferit. Am învăţat că şi atunci când crezi că nu mai ai nimic de dat, când te strigă un prieten vei găsi puterea de a-l ajuta. Am învăţat că este prea greu să-ţi dai seama unde să tragi linie între a fi amabil, a nu răni oamenii şi a-ţi susţine părerile.
Într-un interviu, Robert Turcescu spunea că, dacă s-ar face un sondaj de opinie despre membrii U.E. printre cetăţenii mai educaţi din ţara noastră, deci excluzând ascultătorii de manele (conform interviului!), cam 99% dintre cetăţeni ar avea mari probleme să enumere mai mult de 19 state membre. Pentru cei care vor să facă parte din cei 1% care ştiu mai mult de 19 state membre, voi da lista cronologică completă cu cele 27 de state membre:
1958: Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda
1973: Danemarca, Irlanda, Marea Britanie
1981: Grecia
1986: Portugalia, Spania
1995: Austria, Finlanda, Suedia
2004: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia, Ungaria
2007: Bulgaria, România.
Epoca lui Shakespeare i-a recunoscut acestuia meritele de mare dramaturg şi, printre mărturiile contemporanilor, cea a lui Ben Jonson rămâne cea mai de necombătut. Nicio urmă de contestare a sa nu s-a înregistrat până în 1769, când Herbert Lawrence a pus sub semnul întrebării pentru prima oară atribuirea pieselor de teatru modestului actor William Shakespeare, un mic burghez din Stratford.
Problema a fost din nou adusă în discuţie în 1857, când Della Bacon a publicat în SUA o carte în care că Sir Francis Bacon, marele filosof, era autorul operelor lui Shakespeare.
Şi Mark Twain susţinea tot teoria cu Bacon ca autor real, iar cartea sa "Este Shakespeare mort?" este una dintre cele mai incitante, dacă nu şi cea mai convingătoare, dintre contribuţiile pe acest subiect. Ca şi alţi susţinători ai lui Bacon, Twain simţea că o literatură de o asemenea profunzime şi înţelepciune nu ar fi putut fi scrisă de un actor mediocru, cu cel mult o educaţie sumară la o şcoală generalistă de provincie, despre a cărui viaţă nu ne-a parvenit aproape nimic. Piesele sale sunt pline de filosofie şi denotă o cunoaştere consistentă a legii; Bacon nu era singurul filosof, însă cea mai proeminentă minte legală din epocă. Twain a concluzionat că nu putea spune cu siguranţă cine a scris piesele de teatru, dar a adăugat că el avea "siguranţa foarte împăcată şi hotărâtă că nu Shakespeare a făcut asta" şi că avea puternice bănuieli că Bacon ar fi făcut asta.
O altă teorie avansată de un grup modern de savanţi "neortodocşi" sau "anti-Stratfordieni" a atribuit lucrările fără dubii lui Edward de Vere, conte de Oxford. Oxfordienii (după cum sunt recunoscuţi) pretind că piesele lui Shakespeare denotă o sensibilitate aristocratică, o familiarizare intimă cu viaţa şi comportamentul de la curtea regală, şi un nivel de educaţie şi experienţă mondenă ce depăşea clar pe aceea a unui om de rând. De Vere a fost el însuşi poet şi dramaturg, dar, ca aristocrat, el nu-şi putea pângări numele scriind pentru scena publică, astfel că a scris sub un pseudonim, permiţându-i, conform teoriei, actorului din Stratford să joace rolul autorului. Faptul că De Vere a murit în 1604, înainte de datele când au fost scrise capodopere ca "Macbeth", "Antoniu şi Cleopatra", "Furtuna", nu a fost explicat convingător de Oxfordieni. Dar o disertaţie de doctorat recentă susţinută cu succes la Universitatea din Massachusetts, examinând coincidenţe stranii între copia lui de Vere din Biblia din Geneva şi referinţele biblice din piesele lui Shakespeare, au adăugat din nou paie pe focul declanşat de susţinătorii contelui de Oxford.
Nu în ultimul rând, numele lui Christopher Marlowe a fost avansat ca fiind cel al autorului real al operelor lui Shakespeare. În acest sens, cartea lui Calvin Hoffman, "Uciderea omului care a fost Shakespeare", publicată în SUA în 1955, se pare că a avut un impact uriaş. Teoria lui Hoffman se bazează pe convingerea acestuia că Marlowe, cunoscut de către istorici ca fiind spion în serviciul secret al reginei Elisabeta I, nu a murit în 1593 în Deptford, pe malurile Tamisei, ci şi-a înscenat propria moarte şi a fugit din Anglia pentru a scăpa de temuta "Star Chamber", echivalentul Inchiziţiei în Anglia protestantă (se zicea că Marlowe susţinea opinii ateiste, ceea ce era o crimă gravă în acele vremuri).
Hoffman crede că Marlowe a fugit în Italia, unde dezvoltarea sa artistică s-a accelerat în contextul Renaşterii italiene târzii. Marlovienii susţin că acesta şi-a scris capodoperele în Italia şi le-a trimis apoi protectorului său, Sir Thomas Walsingham, văr cu Sir Francis Walsingham, şeful spionilor reginei Elisabeta. După copierea lucrărilor de către o altă mână, Walsingham le pasa apoi unui om convenabil ce juca rol de paravan - actorul William Shakespeare, care le aducea pe scenă.
După cum relatează Hoffman la începutul cărţii, prima oară a bănuit că Marlowe a fost autorul când a observat asemănări izbitoare între operele lui Marlowe şi cele atribuite lui Shakespeare. După compararea operelor celor doi, Hoffman pretindea că a descoperit sute de paralelisme: rânduri şi pasaje din piesele şi poeziile lui Marlowe care şi-au găsit ecou, dacă nu chiar reluate cuvânt cu cuvânt, în operele lui Shakespeare.
Sprijinitorii lui Shakespeare însă resping asemenea asemănări ca dovezi; numai că Shakespeare a împrumutat (ca să nu zicem "furat") fără menajamente de la contemporanii săi. (Era o practică curentă la acea vreme). Ba mai mult, susţinătorii lui Shakespeare indică diferenţe între stilurile celor doi dramaturgi: Shakespeare pare mult mai lent în ce priveşte inovaţiile, dar excelează în unele aspecte de scriere de teatru (de exemplu personajele feminine şi comedia) în care Marlowe era deficitar. (Desigur, susţinătorii lui Marlowe atribuie aceste diferenţe maturizării fireşti care s-ar fi petrecut în scrisul lui Marlowe dacă acesta ar fi fugit din Anglia şi şi-ar fi continuat cariera în Italia.
Disputa asupra paternităţii operelor lui Shakespeare continuă şi în prezent şi pare încă departe de a ajunge la o concluzie unanim acceptată.
Iată şi varianta în engleză a temei în discuţie:
Shakespeare’s own age fully accepted him as the great dramatist and among the evidence of his contemporaries Ben Jonson’s testimony ranks as the most unchallengeable. No report of rumour against Shakespeare’s authorship was recorded until 1769 when Herbert Lawrence challenged for the first time the ascription of the plays to the minor actor William Shakespeare, the mild Stratford bourgeois. The “Authorship Questions” was again brought into discussion in 1857, when Delia Bacon, an American woman, published a book arguing that Sir Francis Bacon, the great Elizabethan philosopher, was the author. Mark Twain was also a proponent of Bacon, and his book "Is Shakespeare Dead?" may be one of the most entertaining, if not the most convincing, of contributions on the subject. Like other Baconians, Twain felt that literature of such great learning and wisdom could not possibly have been written by a two-bit actor with a provincial grammar school education at best, about whose life almost nothing has come down to us. The plays are full of philosophy and reveal considerable knowledge of the law; Bacon was not only a philosopher but the greatest legal mind of the age. Twain concluded that he could not say for certain who wrote the plays, but said that he was “quite composedly and contentedly sure that Shakespeare didn't,” and strongly suspected that Bacon did. Another theory advanced by a modern group of “unorthodox” or “anti-Stratfordian” scholars has ascribed the plays undoubtedly to Edward de Vere, the 17th Earl of Oxford. The Oxfordians, as they are referred to, claim that the plays of Shakespeare reveal an aristocratic sensibility, an intimate familiarity with the life and manners of the court, and a level of education and worldly experience that would seem beyond a barely educated commoner. Oxford was a poet and playwright himself, but as an aristocrat he could not sully his name by writing for the public stage, and so he wrote under a pseudonym, the theory goes, allowing the actor from Stratford to play the part of author. The fact that Oxford died in 1604, before such masterpieces as Macbeth, Antony and Cleopatra, and The Tempest are generally accepted to have been written, has never been conclusively explained by Oxfordians. But a recent doctoral dissertation, successfully defended at the University of Massachusetts at Amherst, examining uncanny correspondences between de Vere’s copy of the Geneva Bible and Biblical references in Shakespeare’s plays, has added new fuel to the Oxfordian fire. Last but not least, Christopher Marlowe’s name has been put forward as that of the “true author” of Shakespeare’s works. In this respect, Calvin Hoffman’s book, The Murder of the Man Who Was "Shakespeare," published in the United States in 1955, seems to have had a tremendous impact. Hoffman’s theory, which is credited with launching the modern case for Marlowe, rests on his belief that Marlowe - known by historians to have been a spy in Elizabeth I’s secret service - did not die in 1593 in Deptford, on the banks of the Thames, but faked his own death and fled England to escape the notorious Star Chamber, Protestant England’s equivalent of the Inquisition. (Marlowe was said to hold “atheistic” views, a serious charge in those days.) Hoffman believed Marlowe fled to Italy, where his artistic development accelerated amidst the late Italian Renaissance. Indeed, it was in Italy, some Marlovians say, that Marlowe wrote his masterpieces, which he then sent back to his patron in England, Sir Thomas Walsingham, cousin of Sir Francis Walsingham, Elizabeth’s spy master. After having the works recopied in another hand, Walsingham then passed the plays on to a convenient front man - the actor William Shakespeare - who brought them to the stage. As Hoffman relates at the outset of his book, he first began to suspect that Marlowe was the author when he noticed striking similarities between Marlowe’s works and those attributed to Shakespeare. After comparing Shakespeare’s and Marlowe’s works, Hoffman claimed to have uncovered hundreds of “parallelisms”: lines and passages from Marlowe’s plays and poems that are echoed, if not quoted verbatim, in Shakespeare’s. Shakespeare’s supporters, however, dismiss such similarities as proof only that the Bard borrowed rather liberally (not to say stolen) from his contemporaries. (It was a common practice by that time.) Furthermore, Stratfordians point out differences in the two playwrights’ styles: Shakespeare appears much slower in terms of innovation, but excels in some aspects of playwriting (i.e. feminine characters and comedy) in which Marlowe was deficient. (Of course, Marlovians attribute these differences to the natural maturation that would have occurred in Marlowe’s writing had he fled England and continued his career in Italy.) The debate on the authorship matter continues nowadays and seems still far from reaching a unanimously acknowledged issue.
Într-o zi, un înţelept din India puse următoarea întrebare discipolilor săi:
- De ce ţipă oamenii când sunt supăraţi?
- Ţipăm deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.
- Dar de ce să ţipi, atunci când cealaltă persoană e chiar lângă tine? întrebă din nou înţeleptul.
- Păi, ţipăm ca să fim siguri că celălalt ne aude, încercă un alt discipol.
Maestrul întrebă din nou:
- Totuşi, nu s-ar putea să vorbim mai încet, cu voce joasă?
Niciunul dintre răspunsurile primite nu-l mulţumi pe înţelept. Atunci el îi lămuri:
- Ştiţi de ce ţipăm unul la altul când suntem supăraţi? Adevărul e că, atunci când două persoane se ceartă, inimile lor se distanţează foarte mult. Pentru a acoperi această distanţă, ei trebuie să strige, ca să se poată auzi unul pe celălalt. Cu cât sunt mai supăraţi, cu atât mai tare trebuie sa strige, din cauza distanţei şi mai mari.
Pe de altă parte, ce se petrece atunci când doua fiinţe sunt îndrăgostite? Ele nu ţipă deloc. Vorbesc încetişor, suav. De ce? Fiindcă inimile lor sunt foarte apropiate. Distanţa dintre ele este foarte mică. Uneori inimile lor sunt atât de aproape că nici nu mai vorbesc, doar şoptesc, murmură. Iar atunci când iubirea e şi mai intensă, nu mai e nevoie nici măcar să şoptească; ajunge doar să se privească şi inimile lor se înţeleg. Asta se petrece atunci când doua fiinţe care se iubesc au inimile apropiate.
În final, înţeleptul concluzionă, zicând:
- Când discutaţi, nu lăsaţi ca inimile voastre să se separe una de cealaltă, nu rostiţi cuvinte care să vă îndepărteze şi mai mult, căci va veni o zi în care distanţa va fi atât de mare încât inimile voastre nu vor mai găsi drumul de întoarcere.
Cum te numeşti, domnule?
- Petru Popescu.
- Şi ce lucrezi?
- Prepar peşti pentru pulverizat.
- Bine, dar ce anume operaţii faci?
- Pun peştele pe plăci, potrivesc plăcile pe plite, pregătesc patru putini pentru peştele prăjit, pulverizez pasta produsă, pun pe pungi.
- Dar de ce vorbeşti numai cu "P"?
- Poftim?
- De ce vorbeşti numai cu "P"?
- Pot pronunţa pe P perfect perceptibil.
- Ei, asta-i acum! Pun rămăşag că la întrebarile mele vei greşi.
- Primesc.
- Pe cât?
- Pun prinsoare pe patru poli!
- S-a făcut. Spune-mi ce-ţi place să mănânci?
- Peşte, păstrăvi, plachie, piftie piperată, pârjoale, pastramă, papricaş, papanaşi, porumbei, potârnichi, pui pane.
- Şi ce vin bei?
- Pinot, Pelin, Porto.
- Şi ce desert?
- Plăcinte, prăjituri, pepene, prune, pere, portocale, piersici.
- Dar îngheţată obişnuieşti?
- Puţin profiterol, parfait.
- Spune-mi cum îţi petreci timpul liber?
- Primăvara prefer plimbările pe potecile pădurilor, prin parcuri.
- Dar vara?
- Pescuiesc.
- Şi iarna?
- Patinez.
- Te pomeneşti că poţi să-mi spui o poezie numai cu litera "P"?
- Pot.
- Asta nu o mai cred. Spune-o!
POEZIA POETULUI PETRU POPESCU:
"Prin pustiuri, peste pietre
Păsări, pâlcuri pribegesc
Părăsindu-şi puii proprii
Pe pământul părintesc.
Prima pasăre, pilotul
Plescăia puternic pliscul
Plutea privind pământul
Pajiştea, pădurea, piscul."
- Bine! Spune-mi textual ce i-ai spus nevestei când ai plecat de acasă?
- Paraschiva păpuşico, pentru prânz presară puţin pătrunjel pe potârnichi. Pa!
- Văd că am pierdut.
- Pardon, plăteşti patru poli pentru pierderea pariului.
- Plătesc.
- Pune paralele pe portofel.
- Încă o întrebare.
- Poftim!...
- Ce adresă ai matale?
- Prelungirea Popa Petrescu 4, parter, plecând prin Pângari, peste pod.
